În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
În 1872, aproximativ 100 de mii de muncitori din New York au cerut reducerea normei orare de lucru zilnică. Ei au demonstrat în stradă pentru că doreau să muncească 8 ore pe zi, nu mai mult. În 1886, de 1 mai, la Chicago a avut loc un protest uriaş cu circa 90 de mii de participanţi. Dintre aceştia 40 de mii erau deja în grevă. Cu toate astea, în urma protestului din data de 1 mai, doar jumătate dintre ei au reuşit să obţină ceea ce îşi doreau. Trei zile mai târziu în Piaţa Heymarket din Chicago se adunaseră aproximativ 65 de mii de manifestanţi. Poliţia a intervenit şi astfel demonstraţiile au devenit sângeroase: patru protestatari au fost împuşcaţi mortal şi alţi zeci au fost răniţi. În aceeaşi noapte, pe măsură ce protestele au continuat, din mulţimea de muncitori a fost aruncată o bombă către cordonul de poliţişti. În urma deflagraţiei 66 de oameni ai legii au fost răniţi, şapte dintre ei decedând la spital. Poliţia a ripostat cu focuri de armă rănind sute de manifestanţi, mulţi dintre ei dându-şi duhul.
În urma acestor evenimente sângeroase, 8 lideri ai muncitorilor au fost arestaţi şi judecaţi. Colegi de breaslă din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania s-au mobilizat adunând bani pentru avocaţi care să-i apere în justiţie, dar în urma procesului cinci au fost condamnaţi la moarte, doi la închisoare pe viaţă şi al optulea la 15 ani de detenţie. Şapte ani mai târziu, un alt tribunal i-a găsit nevinovaţi.
În 1889 s-a luat decizia finală ca începând cu 1890, ziua de 1 mai să fie considerată ziua internaţională a muncitorilor.
