Dumneavoastră ştiţi ceva cu siguranţă? Adică, aveţi certitudini? Cum ar fi: iubesc copiii, chiar şi pe cei căcăcioşi; îmi plac florile, nu contează care; părinţii mei vor fi mereu lângă mine, cu alte cuvinte – mă vor susţine; când am să mă fac mare, am să mă fac pompier; viaţa mea trebuie să arate… aşa!
Certitudinile sunt lucruri grele, nu te joci când vorbeşti despre asta. Îţi trebuie timp, inocenţă şi DELOC sau doar o foarte mică doză de auto-cunoaştere (dacă este multă auto-cunoaştere, s-au dus naibii siguranţele, la propriu şi la figurat). Şi începi să le creezi: sunt un om bun, fac lucruri bune, îi ajut pe bătrânii care se spală, aprind două lumânări pe an şi înjur numai în timpul săptămânii.
Hotărâtor
De fapt, înjurăturile ar fi cea mai mică problemă. Tentaţiile sunt, după cum este atât de evident, de jur-împrejurul meu şi în mine, infinite. De pildă, trei puşti s-au hotărât acum vreo trei săptămâni să spargă un schimb valutar. La Galaţi, ca să vezi ghinion! Şi tocmai sâmbăta, în singura mea zi liberă! Mă rog, pe unul l-au şi prins, urmează şi ceilalţi.
Ce legătură are asta cu problema? Vă zic acuşi: „Ce au făcut cu banii, cu cele 45 de milioane, după jaf?”, îl întreb pe anchetator. „Şi-a luat mâncare… Concubina lui şi-a luat vopsea de păr…”.
Aha… Cum? Ce şi-a luat? Vopsea de păr?! Adică un om – chiar şi tâmpit fiind – se gândeşte că dă O SPARGERE, fraţilor, O SPARGERE - adică va face pârnaie până va rivaliza cu Monte Cristo şi va îmbătrâni în puşcărie - pentru vopsea de păr?!?
Cum a fost? Ea a venit nervoasă şi a spus: „Dragă, mi se văd rădăcinile, lua-te-ar dreacu’ de fraier! De nimic nu eşti bun!” şi el a înţeles: „Bine, fă, în morţ*** ***, am să jefuiesc un schimb valutar, poate te opreşti din hodorogit!”.
Important
Cât de disperaţi putem să ajungem pentru NIMIC? Cât de tare putem să ne pierdem minţile pentru că ne lipseşte un zero, un lucru de grija căruia precis nu ne putem duce la budă? Şi totuşi este real: mie îmi tremură existenţial mâinile pe o pereche nouă de blugi. O urăsc aproape pe vânzătoarea care se bucură zilnic de ei, măcar că îi vede! Simţeam la fel faţă de omul care vindea gumă cu Tippi Tip, la mare, pe stradă – ştiam precis că nebun mai mare ca acela nu există: cum să dai, chiar şi pe bani, ceva atât de perfect gustos?!?
De ce să mă mir că pentru o vopsea de păr şi trei pungi cu chips-uri un bărbat şi-a luat lumea în cap, şi dus a fost, cu încă doi profunzi ca el, să o facă pe caraghiosul cagulat?
Cât
Pe undeva, şi eu, şi tu, şi tipul ăla cu vopseaua de păr, ne simţim al naibii de vinovaţi. Pe undeva, fiecare am greşit. Urât. Pe undeva, ştim că suntem datori să facem măcar o jumătate de bine.
După modelul cagulatului, luăm o decizie mai proastă chiar decât cea care ne-a murdărit prima dată conştiinţele. El i-a luat femeii vopsea, a mituit-o să se simtă iubită, a convins-o că îi pasă. Ea o fi crezut că i se cuvine. El o să îmbătrânească la puşcărie, cu tot cu vechile ei rădăcini.
Dar eu şi cu tine ştim că grijile lui s-au terminat. Noi avem de spălat urme, conştiinţe, până ajungem să ne iertăm pentru faptul că şi noi ne-am mituit povestea personală cu „vopsea de păr”. El a fost condamnat, noi întrebăm câţi ani facem.
