* Solistă la Teatrul N. Leonard şi studentă la actorie * Experienţa japoneză * Roluri şi speranţe * Dumnezeu a salvat-o de la moarte *
Am ajuns la interviu mai devreme şi am intrat în sala Teatrului Muzical la matineul pentru copii - „Micuţa Dorothy”, în care dansa şi balerina Ramona Vîlcu. N-o cunoşteam.
Printre fetele din corpul de balet, am descoperit una cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut în ultima vreme. Mi-am dorit să fie ea Ramona şi pentru că îşi făcea rolul cu o veselie în stare să dărâme munţii. Am avut noroc: cel mai drăgălaş spiriduş era subiectul articolului meu.
De aproape, mi s-a părut şi mai frumoasă. Graţioasă şi modestă. Vorbeşte cu sinceritate despre sine, nu încearcă să pară altceva decât este.
„Baletul a fost jocul copilăriei mele”
Aproape că nici nu-şi mai dă seama dacă ea a ales baletul sau invers. „Toată viaţa am avut parte de nişte oportunităţi care mi s-au oferit ca pe tavă. Pentru că eram zbânţuită, părinţii mei m-au dus la gimnastică, la Şcoala Nr. 21 (acum Liceul de Artă). Eram în clasa a IV-a când am prins brusc o frică să mai fac figuri mai dificile la gimnastică, dar tocmai atunci s-au înfiinţat cursuri de coregrafie. Fără ştirea părinţilor, m-am transferat de la gimnastică la balet. Au aflat după primul trimestru, când aveam spectacol şi a trebuit să le cer bani pentru costum. Au venit cam supăraţi la serbare, dar după ce m-au văzut dansând, li s-au muiat sufletele”, îşi aminteşte Ramona.
Între timp s-a reînfiinţat Liceul de Artă şi apoi profilul coregrafie: „Eu nu ştiu ce înseamnă să-ţi schimbi colegii şi profesorii. Am învăţat la aceeaşi şcoală timp de doisprezece ani. Era familia mea. Acasă mai ajungeam seara, pentru că după ore aveam repetiţii şi lecţii de coregrafie. La un moment dat mi-am dat seama că nici nu-mi mai cunoşteam vecinii de la bloc…”, spune râzând.
Deşi copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o dansând, nu i se pare că ar fi făcut vreun sacrificiu sau că şi-ar fi dorit altceva: „Baletul a fost cel mai minunat joc al copilăriei mele şi cea mai intensă şi plăcută preocupare din liceu. A fost o fericire să dansez.”
Vacanţă pe bani în Ţara Florilor de Cireş
Atâta vreme cât a existat muzică şi posibilitatea să danseze, a trăit ca o floare răsfăţată. „Poate ar fi trebuit să am mai multe ambiţii. Dar dansul mi-a fost suficient. M-am angajat în urmă cu 11 ani la Teatrul Muzical, prin concurs. A fost tot ce-mi doream: să dansez în continuare, să fiu fericită, iar acum primeam şi bani. La scurt timp, pe fondul unei dezamăgiri sentimentale, am plecat cu un coleg şi o companie de dans în Japonia. Timp de trei ani am trăit ca într-o vacanţă, pentru care mă şi plăteau”, povesteşte cu privirea pierdută în tărâmul „soarelui răsare”.
Timp de trei ani a lucrat într-un parc de distracţii, cum nu ne-am putea noi imagina vreodată. Era o Olandă în miniatură, dar de mărimea unui oraş. Câmpuri întregi de lalele, mori de vânt, foişoare, scene pentru spectacol şi mii de alte posibilităţi de a-ţi petrece timpul liber. A fost cea mai muncită, dar şi cea mai senină perioadă din viaţa ei. Aveau câte cinci spectacole în fiecare zi.
„Acolo am simţit că-mi fac meseria. Publicul era deosebit de interesat de balet. Ne fotografiau. Femeile mai ales, nu aveau pic de gelozie, îşi încurajau bărbaţii să ne facă poze. Am fost centrul atenţiei, am câştigat experienţă. În plus, eram foarte bine plătiţi, pentru perioada respectivă”, povesteşte Ramona, subliniind că totuşi orice vacanţă are un sfârşit.
„Dumnezeu are planurile lui vizavi de mine”
După momentul Japonia s-a gândit că ar fi bine să se ocupe un pic şi de viitorul său. A dat concurs pentru balerină solistă şi a fost admisă. Apoi s-a înscris la facultatea de actorie, unde este studentă în anul al III-lea. Şi-ar fi dorit să-şi întemeieze şi o familie, pentru că îi plac foarte mult copiii şi are lipici la ei. Încă nu şi-a găsit jumătatea, dar nu şi-a pierdut speranţa. Şi-ar dori să participe la mai multe gale de balet, aşa şi-ar putea pune în practică şi cunoştinţele dobândite la facultatea de actorie:
„În 2005, am prezentat un duet cu «Îmblânzirea scorpiei», am primit foarte multe laude şi aprecieri. Rolul mi s-a potrivit mănuşă. Mi-aş dori să fac teatru, acum joc într-un spectacol de revistă «Când se întorc românii acasă», îmi place şi mă descurc”, îmi mărturiseşte. Ceva din fiinţa ei îi spune că e la un pas de cotitură şi că ar trebui să schimbe ceva în viaţa ei. Am o curiozitate: ce planuri îşi face o balerină pentru vremurile când va îmbătrâni?
„Dumnezeu are planurile lui vizavi de mine. Ştiu asta de când m-a salvat de la moarte, când am făcut peritonită, iar eu nu m-am dus la spital, obişnuită să nu iau în seamă durerea. A fost miracol că mai trăiesc. Nu-mi fac prea mari planuri. Simt că încă nu mi-am găsit încă locul, deşi îmi place foarte mult ceea ce fac. Mai ştiu că există un drum care încă mă caută”, spune cu licăr de speranţă în ochii ei verzi.
Pe tot parcursul discuţiei m-am simţit bine. A răspândit căldură şi bună-dispoziţie tot timpul. Pe drum m-am amuzat aducându-mi aminte cuvintele ei: „Cred că e un defect: zâmbesc prea mult …”
