Stă pe genunchi şi se roagă
pentru mântuirea sufletului meu...
oricând şi oriunde, se duce şi se cruceşte
pentru mine, de parcă aş fi nu ştiu ce zeu!
Iat-o, chiar acum stă-n faţa
casei cu cer la uşă şi la poartă...
şi se închină mai frumos decât sora ei,
viaţa... viaţa aceasta părelnică şi deşartă!
Iat-o, se roagă pentru mine...
şi nu-mi dă nici o atenţie... şi nici măcar
nu-mi răspunde la salutul
plin cu tandreţe şi respect, dulce şi amar!
Îi desluşesc vorbele rugăciunii
şi chiar încerc s-o opresc din rugare,
să-i spun ce nu ştie
despre făptura şi fapta mea întâmplătoare!
Aş vrea să-i spun că pierde
şi timpul şi vremea cu această-nchinare,
fiindcă nu am suflet... nu am nimic
din tot ce trebuie şi din tot ce are fiecare!
