Vă mai ziceam că eu şi maşina mea suntem două lumi cărora le place să rămână distincte! Da, interacţionăm noi, dar aşa, cu discreţie, poate nu ne învăţăm una cu cealălaltă, să zică lumea că nu are fiecare personalitatea ei.
Mă rog, săptămâna trecută tocmai interacţionam noi două printr-o piaţă gălăţeană. Maşina nu ştiu, dar eu una era extrem de încântată că găsisem EXACT morcovii la care visam, ştevia potrivită, caşul perfect, toate blablaurile sănătoase cu care aveam de gând să trăiesc vreo zi-două, până când mă lipeam de vreun zid, leşinată de poftă, strângând la piept o ciocolată imensă…
Capitolul sac
Cu legumele pe locul mortului, dau elegant cu spatele, ies frumos de lângă parcare (corect, parcarea era plină, deci eu parcasem alături) şi când să mă înfig în trafic simt o adiere. Bineînţeles, provenea acelaşi sac de gunoi pe care dimineaţă îl aşezasem cu mare grijă în portbagaj, nu cumva să se răstoarne şi îmi coloreze olfactiv tărăboanţa cu celelalte legume, cumpărate cu două zile în urmă, din aceeaşi piaţă. Aşadar, după şapte ore de stat în soare, cu gunoiul în spate, în maşina mea mirosea a cadavru răscopt – pariu că sună inferior realităţii!
Decizii
Hotărăsc scurt – gunoiul va fi aruncat acum! Viaţa mea va intra pe un făgaş normal, în care lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Voi arunca gunoiul! Voi mânca sănătos! Nu voi fuma! …după ce îmi trec avânturile, aproape că urc maşina în container, arunc graţios sacul, plec şi… S-a auzit de parcă s-ar fi crăpat pământul sub mine. De parcă ar fi început ploaia de meteoriţi. Maşina se puţin rupsese.
Diagnoza
Ies. A treia oară. Verific aparent dezinteresată starea estetică. Mmm, satisfăcător! Ia uite, botul este puţin zgâriat, oare de ce…? Să mă uit sub maşină! Să nu exagerăm, doar nu am să mă murdăresc.
Plec cu maşina hurducăiond mai rău decât o RABA. Pe drum nu mă pot concentra nici măcar să ascult radioul, la naiba, de atâta zgomot. Încetez să mai fac mişto de situaţie când îi ascult gemetele, la schimbarea vitezelor. E groasă.
Campioană la sărituri
Dau câteva telefoane. Aştept. Mi se promite ajutorul. Sunt ameninţată chiar: „Să nu pleci nicăieri. Dacă ai spart baia de ulei, gândeşte-te unde poţi să îţi vinzi un rinichi, pentru că de la maşina asta ţi-ai luat adio. Dracu’ te-a pus să sari de pe bordură?”.
Până a doua zi nu fac nici o mişcare! În disperarea disperării – a doua zi fiind sâmbătă, zi puţin lucrătoare în service-uri – îngroş obrazul şi apelez: „Un service…?”. „Du-te acolo”, mi se transmite lapidat. „Nu te costă mult – vreo 200.000. se uită oamenii la faţă: dacă te vede mai bine îmbrăcat, aşa, ca patronul, îţi cere mai mult…”. Mă duc; mai emoţionată decât la examenul la facultate!
A venit, a văzut…
„A venit o femeie, zice că are probleme cu scutul”, îşi comunică tipii din service între ei. ***at, zic printre dinţi, cum, chiar nu este o iluzie? Nu mai arăt a copilă? Se vede că am 30 de ani? Şi ce, pentru atâta lucru trebuie să-mi zică „femeie”?!
„Daaa”, recunosc blând şi nehotărât, „de la o bordură”. „O urcaţi pe rampă?”, mă iau repede oamenii. „Nu”, răspund scurt şi decis. În fond, cu sau fără baie de ulei, maşina asta chiar seamănă a Logan, dacă o mai şi urc pe rampă - praful se alege!
Dacă eu vreau!?
M-a durut sufletul de bietul morman de fiare. Da, a fost făcut bine, scutul a luat nişte ciocane în cap de s-a învăţat el minte. Până la urmă, eu şi Maşină avem neşte chestii comune, îmi comunic dându-mă înţeleaptă în faţa mea. Nerăbdătoare, aştept să mi se ceară bani. „…150.000”.
Mâna mi se crispează în buzunar. Aproape că îmi vine să rup bancnota de 500.000 pe care aş fi servit-o cu indulgenţă, având în vedere cât de bine eram îmbrăcată. Mă abţin cu greu să nu mă uit urât la meşteri.
Dau 200.000 şi plec cu mândria lezată. La dreacu’, şi femeie să fii, şi nimeni să nu te jupoaie – asta-i viaţă?!
