Cum se aplicau tratamente medicale în Evul Mediu, probabil cea mai întunecată perioadă a omenirii

Cum se aplicau tratamente medicale în Evul Mediu, probabil cea mai întunecată perioadă a omenirii
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Medicina medievală: de la fier încins pentru hemoroizi la sângerări provocate ca panaceu. Tratamentele folosite de medicii medievali ne par astăzi de-a dreptul incredibile - şi nu într-un sens pozitiv - şi ne fac să ne bucurăm că nu ne-am născut în urmă cu câteva secole.

Operaţiile

Operaţiile în Evul Mediu erau îngrozitor de dureroase. Chirurgii aveau prea puţine cunoştiinţe de anatomie, tehnici de anestezie şi tratamentele antiseptice necesare pentru a proteja rănile şi inciziile de la infecţii. Nu era deloc plăcut să fii pacient, dar dacă doreai să trăieşti nu prea aveai de ales. Pentru alinarea durerii, trebuia să te supui altei dureri, chiar şi mai mari, şi, cu puţin noroc, te însănătoşeai. Chirurgii de la începutul epocii medievale erau de cele mai multe ori călugări, deoarece ei erau cei care aveau accesul la literatura medicală provenită din spaţiul arab. Dar în 1215, Papa a decis că preoţii nu mai aveau voie să practice chirurgia, aşa că aceştia i-au instruit pe ţărani să efectueze diverse operaţii. Fermierii, care nu prea aveau alte experienţe medicale în afară de procedeele de castrare a animalelor, au ajuns să facă tot felul de operaţii, de la extracţii dentare la operaţii de cataractă.

Dwale: un anestezic letal

În Evul Mediu, medicii recurgeau la operaţii doar în situaţii foarte grave, deoarece nu cunoşteau niciun anestezic suficient de bun pentru alinarea durerii cauzate de procedurile nu tocmai rafinate. Unele poţiuni folosite pentru uşurarea durerilor sau pentru inducerea somnului pentru perioada operaţiei puteau fi ele însele letale. O astfel de poţiune se obţinea prin amestecarea sucului de salată verde, fiere de vier, opiu, măselariţă, suc de cucută şi oţet. Acest amestec era pus în vin şi abia apoi ”oferit” pacientului. Cuvântul din engleza veche folosit pentru a descrie această poţiune anestezică era ”dwale”. Chiar şi numai sucul de cucută din acest amestec putea fi letal, şi deşi anestezicul putea induce un somn profund pacientului pentru a permite desfăşurarea operaţiei, exista posibilitatea ca acesta să nu se mai trezească deloc.

Paracelsus, un medic elveţian, a fost primul care a folosit eterul pentru calităţile sale anestezice, dar acesta n-a fost acceptat de comunitatea largă a medicilor şi a fost redescoperit în America 300 de ani mai târziu. Paracelsus a mai folosit şi laudanumul pentru alinarea durerii.

Vrăjile: ritualuri păgâne şi penitenţe religioase

Medicina medievală timpurie era adeseori o combinaţie între ritualuri păgâne, religioase şi cunoştiinţe ştiinţifice. Odată cu răspândirea controlului bisericii în toate aspectele vieţii publice şi private, ritualurile păgâne au fost condamnate şi au dispărut treptat din practica doctorilor. Un astfel de ritual, pentru care puteai fi sever pedepsit, era următorul: persoanele care se îmbolnăveau de ciumă bubonică trebuiau să efectueze penitenţe şi să-şi mărturisească păcatele. Li se spunea că vor scăpa cu viaţă dacă îşi mărturiseau corect toate păcatele.

Operaţia de cataractă

Una din formele timpurii ale operaţiei de catarctă presupunea introducerea unui instrument ascuţit, un cuţit sau un ac, prin cornee şi împingerea cristalinului până în fundul ochiului. Odată cu răspândirea metodelor medicinale arabe în Europa, operaţiile de cataractă s-au îmbunătăţit, deşi probabil n-au devenit şi mai puţin dureroase.

Vezici blocate: catetere metalice

Blocarea urinei în vezică, din cauza unor boli venerice, era ceva destul de comun într-o perioadă care nu cunoştea antibioticele. Cateterul urinar - un tub metalic introdus în vezică prin uretră - a fost folosit pentru prima oară la mijlocul secolului al XIV-lea. Când tubul nu putea fi introdus pentru a elimina obstrucţia, se foloseau şi alte proceduri, toate la fel de dureroase şi periculoase ca şi problema medicală pe care trebuiau să o rezolve.

Chirurgi pe câmpul de luptă

Arcul ce putea trage săgeţi la mare distanţă era o armă foarte folosită în Evul Mediu, iar asta a creat adevărate probleme pentru chirurgii de pe câmpul de luptă: cum să scoţi săgeţi din corpul soldaţilor fără să-i omori. Vârful săgeţilor nu era neapărat lipite de trunchi, ci ataşate cu ceară. După ce ceara se întârea, ea devenea foarte rezistentă, dar când săgeata străpungea corpul uman, vârful ei se dezlipea şi rămânea în interior. Una din soluţiile inventate a fost aşa-zisa lingură pentru săgeţi, concepută de un medic arab. Lingura era introdusă în rană şi trebuia să cuprindă vârful săgeţii şi să-l extragă fără a cauza şi alte probleme din cauza zimţilor. Acest tip de răni erau tratate şi prin cauterizare: fierul încins era pus pe rană, pentru a închide vasele de sânge sparte, prevenind astfel hemorargiile şi infecţiile. Cauterizarea era folosită cu precădere pentru amputaţii.

Sângerări provocate

Medicii medievali credeau că majoritatea bolilor erau rezultatul fluidului în exces aflat în corp. Astfel, tratamentul consta în extragerea fluidului în exces prin eliminarea unor cantităţi, destul de mari, de sânge. Pentru asta, se foloseau fie lipitorile, fie tăierea venelor. Lipitorile erau puse pe porţiunea corpului cea mai afectată de boală. În cazul celei de-a doua metode, doctorul tăia o venă a pacientului, de obicei pe interiorul braţului, şi lăsa sângele să se scurgă într-un vas. Călugării din mai multe mănăstiri făceau acest gen de tratament regulat, pentru a-şi păstra sănătatea.

Naşterile, o experienţă traumatizantă

Naşterea în era medievală era considerată atât de periculoasă, încât Biserica le spunea femeilor însărcinate să se pregătească sufleteşte şi să-şi mărturisească păcatele înainte. Moaşele jucau un rol foarte important în ochii Bisericii, astfel că ele trebuiau să-şi primească licenţa de la un preot şi să depună un jurământ că nu vor folosi magia în timpul naşterilor. Atunci când poziţia anormală a bebeluşului încetinea naşterea, moaşa încerca să mişte poziţia acestuia în uter sau zdruncina patul pentru a forţa mutarea fătului. Dacă bebeluşul murea înainte de naştere, moaşele trebuiau să-i dezmembreze corpul cu intrumente ascuţite şi apoi foloseau un soi de forceps pentru a-l scoate din uter.

Clismele în Evul Mediu

Varianta medievală a clismei purta numele de clyster şi desemna de fapt instrumentul folosit pentru injectarea fluidelor în corp prin anus. Acest instrument era un tub metalic, cu un capăt în formă de pâlnie şi un altul care avea mai multe orificii. De obicei se folosea apa călduţă, dar existau şi amestecuri pseudo-medicinale, precum fierea de vier subţiată sau oţetul. În secolele XVI-XVII, acest intrument a fost înlocuit unul de tip seringă. În Franţa, acest tip de tratament a devenit chiar o modă. Se spune că Regele Ludovic al XIV-lea ar fi făcut peste 2.000 de clisme în timpul domniei sale.

Hemoroizii: tratament cu fier încins

Tratamentele pentru diversele boli din Evul Mediu includeau şi rugăciunile către sfinţii protectori ai oamenilor suferinzi de unele boli. Un călugăr irlandez din secolul al VII-lea, Sfântul Fiacre, era protectorul celor care sufereau de hemoroizi. El s-ar fi vindecat în mod miraculos de această boală după ce s-a aşezat pe o piatră din grădină. Piatra există şi azi şi primeşte mulţi vizitatori din rândul celor care speră să găsească un tratament miraculos. În cazurile extreme ale acestei boli, medicii foloseau cauterizarea cu fier încins.

Sursa: historia.ro        

Citit 5219 ori Ultima modificare Vineri, 09 Octombrie 2015 10:54

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.