Discriminarea de gen este probabil una din cele mai vechi practici de acest tip. Totuşi aceasta reuşeşte să scrie un capitol ruşinos din istoria Bisericii Catolice, dar şi a protestantismului: vânătoarea de vrăjitoare.
Imaginea femeii nu este nici pe departe una dintre cele mai bune, chiar şi în Biblie. Aceasta a fost demonizată constant şi, pe considerentul că reprezintă sursa păcatelor şi o permanentă ispită, milioane de femei au fost ucise. Prin ea a intrat păcatul în lume, spune Biblia chiar de la început, iar slăbiciunea ei este condamnată. Din acest motiv, prin intermediul unor torturi atroce, femeile au fost silite să recunoască zeci de aberaţii care mai de care mai bizare: participarea la Sabat, zborul pe coada de matură, întreţinerea de relaţii sexuale cu demoni, transformarea în animale, practicarea de procedee magice şi alte asemenea fantezii. Într-o lume a obscurităţii, în Evul Mediu s-a iscat o isterie generală, întreţinută de Biserică, care i-a făcut pe oameni să le considere pe femei oricând capabile de acte de vrăjitorie sau că şi-ar fi vândut sufletul lui Satan pentru a submina societatea creştină.
“Toate vrăjitoriile vin prin desfrâul carnal”
Prima “lege” papală care autoriza uciderea vrăjitoarelor a fost dată de papa Grigore IX încă de pe la începutul secolului al XIII-lea. Totuşi în acea perioadă Biserica Catolică avea de furcă mai mult cu ereticii şi evreii. Abia în anul 1484, papa Inocent VII emite un decret prin care se stipula că vrăjitoarele există şi trebuie reprimate fără milă. Această cerinţă papală a fost aplicată cu foarte mult zel de inchizitori. Ba chiar mai mult, în toiul acestor persecuţii este publicată lucrarea Malleus Maleficarum (Ciocanul vrajitoarelor), de către călugării dominicani Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer, în care vrăjitoarele erau tratate ca nişte creaturi diabolice, ce nu meritau să trăiască, pentru că şi-ar fi extins influenţa asupra „bieţilor creştini”, încercând să-i transforme şi pe aceştia în unelte ale lui Satan.
Dincolo de practicile magice, greu de demonstrat, sexualitatea feminină este văzută a fi principala sursă de rău. „Toate vrăjitoriile vin din desfrâul carnal, care este de nestăvilit la femei”, se scrie în „Malleus Maleficarum” iar filosoful Boetius în Consolările filosofiei, adaugă „femeia este un templu clădit pe o cloacă”. Interesant este că toate aceste concluzii vin din gura unor personaje care au depus votul castităţii şi cărora le sunt interzise relaţiile sexuale.
Practici de tortură şi motive aberante
Confesiunile acuzatelor, smulse sub tortură, ni se par astăzi aberaţii greu de crezut, dar inchizitorii de acum câteva secole le priveau cu toată seriozitatea. În Spania, o anume Maria din Ituren a admis, sub tortură, că împreună cu sora ei se transformaseră în armăsari sălbatici şi zburaseră spre Sabat.
Într-o regiune din Franţa, peste 600 de femei au recunoscut că au avut relaţii sexuale cu demoni. Ca urmare a unor asemenea situaţii absurde, aşezări întregi au fost depopulate de femei. Nici chiar copiii acuzatelor nu erau scutiţi, ei fiind chinuiţi pentru a depune mărturie împotriva mamelor lor, fiind acceptate chiar şi depoziţiile unor copii de trei ani! Interogările vrăjitoarelor urmau proceduri standard, stabilite prin Malleus Maleficarum. Ele erau dezbrăcate, li se rădea tot părul de pe corp şi apoi erau înţepate cu ace lungi şi ascuţite, crezându-se că astfel „stigmatele” diavolului vor ieşi la iveală. Pe zonele genitale şi pe sâni, acuzatele erau arse cu fierul rosu, aceste zone erogene exercitând o atracţie specială asupra călăilor.
Represiunea vrăjitoriei a funcţionat prin valuri succesive, iar vrăjitoarele au fost acuzate de satanism, dar şi de a fi adus ciuma. Perioada de apogeu a acestor procese odioase este atinsă între 1450 – 1750.
Arhiepiscopul de Trier, de exemplu, între 1587 şi 1593 a trimis 368 de vrăjitoare pe rug. În 1585 episcopul de Genova a dat 500 de sentinţe de ardere pe rug. Şi prinţ-primatul de Würzburg, Filip Adolf ,la începutul secolului XVII-lea se putea lăuda cu un mic record la acest capitol. El a trimis la moarte aproape 1.000 de persoane acuzate de vrăjitorie, între care 19 preoţi, mulţi copii, şi chiar unul dintre nepoţii săi. Profesorul de drept penal de la Universitatea din Leipzig, care a fost extrem de mândru de faptul că a citit Biblia de 53 ori, a semnat circa douăzeci de mii de condamnări la moarte.
Vânatoarea de vrăjitoare s-a extins şi pe Insulele Britanice, unde inchiziţia nu a prins rădăcini. În timpul lui Oliver Cromwell, Mathew Hopkins a fost cel mai cunoscut vânător de vrăjitoare.
Din motive religioase - arderi pe rug şi în Transilvania, şi în Lumea Nouă
Şi în Transilvania au avut loc procese ale vrăjitoarelor. Primul care a instituit acest lucru a fost principele Mihai I Apafi. Astfel, primele procese de vrăjitoare s-au derulat în secolul XVI-lea, 25 dintre ele petrecându-se în oraşele Cluj şi Dej. În anul 1730 Tóth Borka din localitatea Sarollyan a fost condamnată la moarte şi arsă pe rug la Carei, iar în anul 1745 vrăjitoarele Rekettye Pila şi Varga Anna din comuna Csaszló, au fost interogate şi supuse la chinuri groaznice, condamnate la moarte şi arse pe rug în oraş. Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în 1768 de împărăteasa Maria Terezia.
Unele surse susţin că, în timpul veacurilor de persecuţii religioase, nu mai puţin de nouă milioane de femei au fost ucise ca vrăjitoare, cifră care o depăşeşte pe cea a vicitmelor Holocaustului. În aceeaşi perioadă au murit şi aproximativ 40.000 de bărbaţi acuzaţi de aceleaşi practici.
Vânătoarea de vrăjitoare a ajuns şi în Lumea Nouă. Procesele vrăjitoarelor din Salem sunt cele mai cunoscute. Prima învinuire s-a făcut la data de 1 martie 1692. Peste 150 de oameni au fost arestaţi şi întemniţaţi, existând mai mulţi acuzaţi care nu au fost urmăriţi formal de autorităţi în multe oraşe din zonă: Salem Village, Ipswich, Andover, ca şi în oraşul Salem. Ultimul proces a unei vrăjitoare a avut loc în primăvara anului 1693, dar multe dintre persoanele întemniţate au fost eliberate abia în primăvara anului următor.
Decapitarea vrăjitoarelor era o practică frecventă în Europa secolelor XIV-XVIII. Ultima persoană considerată vrăjitoare şi decapitată în Europa a fost Anna Goeldi, executată în 1782, în Elveţia.
Sursa: historia.ro
