Drama părinţilor ai căror copii au încetat să mai vorbească, după ce au depăşit cu bine o problemă de sănătate, a fost subiectul pe care îl dezbatem de o lună. Aşa cum spuneam, dacă până la instalarea bolii infecţioase copilul (între 2 şi 7 ani) avea însuşit un limbaj adecvat vârstei, însănătoşirea a fost însoţită de dispariţia vorbirii şi de apatie.
În momentul constatării dispariţiei vorbirii, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să mergeţi la psihologul clinician sau la psihoterapeutul de familie şi el vă va îndruma ulterior! Dar esenţială este atitudinea părinţilor faţă de copil.
Dragoste şi încurajare!
Este foarte important ca în această perioadă dificilă părinţii să-i arate copilului că îl iubesc la fel ca înainte de instalarea bolii, să aibă încredere în el, să-l încurajeze permanent şi să-i laude realizările. Părinţii pot interveni să-i ghideze mişcările doar atunci când copilul nu reuşeşte singur.
În vorbirea cu copilul, negaţia NU să fie cat mai rar folosită (doar când face ceva ce-i pune viaţa în pericol). Când copilul are un comportament nedorit, este preferabil să-l ignoraţi decât să-l criticaţi! Prin privarea de atenţie, comportamentul dispare de la sine.
Autoritate egală
De asemenea, este important ca părinţii să fie egali în manifestarea autorităţii faţă de copil; acest lucru presupune că, dacă un părinte aplică o pedeapsă, sau impune o regulă, tot el decide ridicarea acesteia.
Se poate întâmpla ca unul dintre părinţi să nu împărtăşească metodele şi stilul parental al celuilalt, dar este esenţial să nu intre în conflict pe această temă în prezenţa copilului, ci să-şi armonizeze opiniile când sunt doar ei doi.
Abaterea de la acest principiu atrage după sine pierderea respectului în faţa copilului, precum şi „a-l învăţa“ că orice-i este permis.
Psiholog clinician, Nicoleta Purice
