Nebuni în oglinda nebunilor

Nebuni în oglinda nebunilor
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

În fiecare dimineaţă, parcurg printre dealuri cei şapte kilometri care mă despart de aglomeraţia Galaţiului. Cioturi de pomi fructiferi tăiaţi ai unei livezi ce a fost cândva mă însoţesc fidele ca nişte stafii. Totul e verde şi soarele face să strălucească această lume vegetală, care-i permite omului să trăiască în ciuda apucăturilor lui, în ciuda gazelor mele de eşapament. Zilnic, am o întâlnire fundamentală cu o femeie care parcurge pe jos toţi acei kilometri, însoţită de vreo cinci dulăi ce nu arborează niciun semn de nobleţe congenitală. Au, cu siguranţă, aceleaşi însuşiri de devotament ca aceia dintre ei născuţi din părinţi campioni ai oamenilor, dar aspectul de un firesc de-a dreptul vulgar după accepţia noastră le refuză această recunoaştere. Îi supunem de altfel inechităţii tratamentelor destinate celorlalţi si care înalţă pe primul loc aspectul exterior în ierarhia comodităţii percepţiilor noastre. Absolut injust, am văzut o mulţime de nobili canini alergând fugăriţi cu coada între picioare de nişte confraţi hămesiţi, sălbăticiţi, fără nicio descendenţă memorabilă, dar hotărâţi să-şi apere cu orice preţ teritoriul lor mizer.

Femeia aceea e zilnic acolo, face parte dintr-un peisaj pe care îl dinamizează cu mersul ei printre cioturile copacilor tăiaţi. Sufletul ei a suferit cu siguranţă aceleaşi amputări. Se spune că e nebună. După noncorformismul ei aş zice şi eu că e aşa, nu-i pot refuza sertăraşul cu prejudecăţi care se deschide automat când o salut, de fiecare dată, chiar dacă numai uneori îmi întoarce salutul şi zâmbetul. Plasarea în sertăraşul potrivit a tuturor nepotrivirilor noastre cu viaţa nu e o treabă uşoară, ştiu un tip care ştie cât un intelectual şi e lăcătuş mecanic, trăieşte într-o lume ireală, în centrul căreia domneşte neameninţat de niciun alt geniu, şi totuşi nu-i pot refuza autoritatea unor observaţii, e mincinos în primul rând faţă de el însuşi şi în acelaşi timp un tip care îţi oferă cu onestitate adevărul lui ambalat în poleiala de visuri. E deştept şi prost, mincinos dar sincer, înşelător dar clar. Jalnice sertare! Îmi e simpatică femeia aceea socotită nebună, plec de acasă şi aştept momentul când o văd mergând pe marginea drumului însoţită de apărătorii patrupezi, care o urmează fără nicio prejudecată.

Nebunii mi-au jalonat de-a lungul timpului toată viaţa. I-am descoperit în oraşul copilăriei mele. Târgoviştea e oraşul cu cei mai mulţi nebuni funcţionali şi liberi. Trandafir cel care se lasă în patru labe cu pantalonii în vine prin parcuri sau Simion cu pelerină dintr-un sac sfâşiat cu paloşul, cu care m-a onorat într-o zi sub gât, pentru că m-a văzut probabil ironizându-l împreună cu colegii de şcoală. "Sunt maiorul Simion, pac, pac şi te las lat" şi cu un gest imperial îşi aruncă mantia ca să poată mânui sabia după măsură beneficiarului.

Şoferul era cel mai cunoscut dintre toţi. Îl vedeai parcurgând cei vreo 15 km ce despart satul lui de Târgovişte, în alergarea lui şleampătă, inegală, nu estetică deplasării. Conta, de vreme ce el era la volan, schimba vitezele la timp şi claxona câte un trecător imprudent care risca să-l lase fără permis. Într-o zi, am auzit mare tărăboi într-o parcare supraaglomerată. Un şofer încerca să parcheze în singurul loc rămas liber. Aparent liber, pentru că "Şoferul" staţiona cu motorul pornit exact acolo. Celălalt şofer claxona şi urla înnebunit de nu mai ştiai cine e normal dintre ei, nu putea să înţeleagă bietul de el de ce nu se dă la o parte "Şoferul", cu toate că acesta scosese capul pe geamul lateral, după ce a lăsat scrupulos fereastra maşinii lui obosite de atâta impostură abil dirijată. Alteori îl vedeai conducându-şi vehiculul destinului său din scaunul unui autobuz. Era foarte atent, conducea prudent, dar profesionist, nu rata schimbarea niciunei viteze, nuanţarea niciunei păreri. Într-o zi, l-am întâlnit într-o cofetărie, parcase lipit de o masă după câteva manevre abile şi servea din trei prăjituri deodată, câte o linguriţă din fiecare. M-am amuzat fără vreo urmă de discreţie pe seama imprudenţei de a intra cu maşina în cofetărie. A venit la mine, m-a privit în ochi şi m-a întrebat dacă nu mi-e ruşine să ironizez un om bolnav. Am simţit că intru în pământ de ruşine, mi-am cerut cu umilinţă iertare, iar el, săracul, mi-a acordat-o pe loc, a băgat cheile în contact şi s-a năpustit într-a doua spre masa unde îl aşteptau prăjiturile. Noroc că l-au ţinut, cu scrâşnet, e drept, frânele. A parcat lipit de cea mai apropiată prăjitură, fără s-o clintească din loc. Nu ştiu de ce nebunii îmi sunt aşa dragi!

Mai era un nebun special în Târgovişte, debita concepte filosofico-religioase într-o lume complet atee, complet dezaxată, el şi lumea lui, şi lumea noastră, trei perspective toate fundamental alienate, care opuse unele altora nu păreau să-şi impună vreuna logica. Odată m-am apropiat curios. Nebunul era prins într-o discuţie cu un intelectual cunoscut al urbei, într-un colţ întunecos al străduţei cu aspect medieval, ambii gesticulau aprins şi mă întrebam ce dracului putea să aibă în comun tipul acela deştept cu un nebun. Crâmpeiele de discuţie culese din eterul de neperturbat m-au şocat. Pentru prima oară auzeam de Sfântul Augustin, de virtuţile conştientizării umilinţei, mândra condiţie a omului sfărâmând în mâini propriul destin şi bucurându-se de cioturi şi aşchii, adesea rănindu-se iremediabil cu ele. Nebunii sunt un mare mister pentru oamenii „normali”. Ei îşi permit să trăiască într-o alveolă a timpului şi spaţiului sustrasă realităţii, să o sfideze, să o mărunţească, să ofere din acel adăpost definitiv provizoriu alternative la fundătură normalităţii.

În fiecare dimineaţă, aştept întâlnirea cu o femeie nebună înconjurată de câini, în care mă văd ca într-o oglindă, distorsionat, paralel şi jalnic de încrezător că sunt pe drumul cel bun, pe partea cea potrivită, recomandată, pe care de obicei se petrec toate accidentele omenirii.

Citit 1602 ori Ultima modificare Luni, 24 Iulie 2017 16:06

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.