Ce facem de obicei când ajungem într-un oraş turistic şi ştim că avem la dispoziţie doar câteva ore pentru a-l explora? Ne înarmăm cu o hartă a oraşului şi cu informaţiile căutate anterior despre cele mai celebre obiective turistice şi facem tot posibilul să ajungem la cât mai multe dintre ele. Partea proastă este că, de regulă, din asta rezultă o stare de oboseală accentuată şi, de multe ori, parcă nu reuşeşti să trăieşti starea oraşului respectiv, nu-i simţi pulsul, te alegi doar cu o grămadă de informaţii, mai ales vizuale, dar cu prea puţine emoţii. Aşa că, ajunsă în capitala Ungariei pentru Forumul Strategiei Europene a Dunării, ştiind că am doar o după-amiază la dispoziţie şi nu foarte mulţi bani, am optat pentru o altfel de explorare. Nu am căutat adrese pe GPS, nu am solicitat informaţii de la trecători, nu am mers cu harta în mână, preferând să rătăcesc pe străzi, capturând în imagini momente de viaţă, urmând să-mi fac rost de informaţiile necesare mai târziu. Şi n-a fost rău deloc.
Parcuri cu alei neasfaltate
Am aflat, astfel, că locuitorilor Budapestei le place să-şi acorde momente de răsfăţ: peste tot era puzderie de saloane de înfrumuseţare, fie coafor, manichiură/pedichiură/solar, fie frizerie (dar şi manichiură pentru bărbaţi), spaţii mici, dar cochete, la demisol de bloc sau clădire veche, impecabile, luminate şi atractiv decorate, dar şi pline, până seara târziu, cu clienţi. Parcurile, imense, cu alei largi, fără asfalt, pe care să se poată alerga în siguranţă, erau primitoare pentru toată lumea: mame cu copii în cărucior, taţi cu copii pe role sau pe biciclete, amatori de yoga şi pilates (nu le spunea nimeni să nu calce iarba), precum şi mulţi, foarte mulţi câini de toate mărimile, alergând fericiţi după mingi şi frisbee-uri, sub supravegherea stăpânilor, dar fără să fie încarceraţi în ţarcuri de sârmă mici şi neprietenoase. Evident, nu am văzut nicăieri excremente de câine, nici câini vagabonzi. Reclamele stradale, din ce am putut înţelege, erau mai degrabă la evenimente culturale decât la absorbante şi medicamente, bicicliştii erau nu doar toleraţi în trafic, ci, efectiv, feriţi şi ajutaţi, chiar şi acolo unde nu existau benzi speciale. Toţi aveau echipament reflectorizant şi respectau regulile de circulaţie, avantajul major fiind că evitau statul în trafic în momentele de mare aglomeraţie. Care momente erau cele clasice: dimineaţă între 8,00 şi 9,00, seara între 17,00 şi 18,00. În ciuda unor superbulevarde extrem de largi, cu câte trei benzi pe sens, plus liniile de tramvai la mijloc, traficul devenea sufocant, ca în orice mare capitală.
Flori, nu termopane la balcoane
Budapestanilor le plac mult florile. Am văzut o mulţime de balcoane cu ghivece de flori, inclusiv la blocurile de la periferie, care, deşi vechi, se ţineau destul de bine, iar acolo unde era refăcută zidăria exterioară, nici vorbă de mai multe stiluri şi culori. În majoritate, balcoanele erau deschise, fără tâmplărie de PVC sau aluminiu, cu o măsuţă şi două scaune, alături de nelipsitele flori. Doar modelele mai recente de clădiri de apartamente aveau, în unele cazuri, un fel de balcoane încastrate, cu un perete integral din sticlă şi complet închise. În rest, oriunde era posibil, toată lumea părea să fie fericită să stea cât mai mult timp afară, în parcuri mai mari sau mai mici, pe terasele caselor, în curţi, vremea neobişnuit de caldă pentru jumătatea lui octombrie contribuind din plin la reuşita unei seri în aer liber.
Respect pentru trecut, mândrie pentru prezent
Mergând la întâmplare pe străzile din Buda, un fel de cartierul Primăverii varianta ungară, am constatat că există, fie impus prin lege, fie pur şi simplu urmare a bunului gust, un mare respect pentru tot ce ţine de moştenirea istorică a urbei, atât habsburgică şi pre-imperială, cât şi mai modernă. Nu exista statuie, de la cea a Sfântului Rege Ştefan din preajma Bisericii Matyas, până la cea a pugilistului Laszlo Papp - primul boxer care a devenit de trei ori consecutiv campion olimpic la categoria semimijlocie în anii 1948, 1952 şi 1956, fiind considerat unul din cei mai buni boxeri din secolul XX - care să nu fi avut flori - buchete, coroane etc - legate cu drapelul naţional. N-am văzut pe niciuna urme de vandalism, grafitti sau altele asemenea, ungurii îşi respectă patrimoniul şi însemnele naţionale, iar dacă vrei să-ţi fie prieteni, ai face bine să le respecţi, la rândul tău. Acestea fiind spuse, pot depune mărturie că locuitorii Budapestei sunt prietenoşi, încearcă să te ajute chiar dacă nu le vorbeşti limba şi, în unele situaţii, chiar fără să fie nevoie de cuvinte. După vreo patru ore de mers pe jos circa 15 km, mă oprisem pentru un picnic improvizat într-un parc şi, după un sandviş cu salam cu paprika, am încercat o bere nemţească, la cutie, care însă nu s-a dovedit deloc bună. Pe o bancă în faţa mea, un tânăr care se afla într-o similară pauză de masă, mi-a făcut semn că berea mea nu e bună şi să încerc una ca a lui, autohtonă, doar cu puţin mai scumpă, dar mai bună. Zis şi făcut. Berea cu pricina, Arany Aszok, cam 4 lei cutia, era mult mai bună, într-adevăr.
Doi euro panorama, amintirea - nepreţuită
Că tot vorbirăm de preţuri, Budapesta e un oraş relativ scump, ca orice capitală europeană, până la urmă. Inclusiv locuitorii ei se plâng de preţuri mari, mai ales din cauza turismului, care este însă, în mod evident, şi o sursă de venit. Ca să faci o fotografie din Bastionul Pescarilor, locul de unde poţi vedea cea mai frumoasă panoramă a Budapestei, trebuie să plăteşti doi euro sau echivalentul în forinţi (1 euro - cca 290 de forinţi). Merită, ce-i drept. Vezi splendida clădire a Parlamentului Ungar, care, mai ales noaptea, este magnifică, precum şi aproape toate podurile peste Dunăre (nu mai puţin de nouă la număr), poţi face fotografii şi, dacă te ţine buzunarul, poţi bea ceva la micul bar din incinta Bastionului. Din noiembrie în februarie, înţeleg că accesul e gratuit, probabil şi din cauza frigului pătrunzător, dar, la momentul vizitei mele, locul era plin de turişti plătitori, mai ales asiatici, cu camere sofisticate sau selfie-stick-uri şi telefoane performante.
Una peste alta, mi-a plăcut mult Budapesta, mă voi întoarce sigur într-o zi: cafenele elegante, magazine cu antichităţi, dar şi nelipsitele şiraguri de paprika de la aprozare, librăriile frumoase, muzeele, galeriile de artă, toate merită explorate pe îndelete. Îndrăznesc să visez, de ce nu, şi la o plimbare pe Dunăre, măcar acolo, dacă acasă nu avem cu ce.
Oraşul muzicii, în toate formele ei
Dacă se poate spune ceva despre Budapesta, în materie de muzică, atunci acesta pare să fie, cel puţin la prima vedere, un oraş plin de amatori de rock şi punk, chiar dacă ar fi să judecăm doar după aparenţe: vestimentaţie, coafuri etc. Chiar şoferul microbuzului care mă ducea înapoi la aeroport a făcut faţă blocajelor din trafic ascultând varianta maghiară a lui Rock FM. Am mai văzut mici cluburi de jazz, iar oraşul, peste tot, era plin de afişe anunţând mari evenimente muzicale.
