Cum scriam în ziarul de ieri, nu ne opreşte nimeni să (nu) ascultăm, să (nu) vedem, să (nu) ocolim, să (nu) respingem, să (nu) refuzăm, să (nu) blestemăm, să (nu) îmbrăţişăm... scârţâitul banal al veşniciei!... Sigur că da!... după atâta mers şi alergare pe drumul necunoscut şi cu locuri de coborâre pe toate părţile, merităm acest mirific spectacol laolaltă!... Iată, acesta-i spectacolul Lunii văruind totul, riscându-şi şi rostogolindu-şi Sonata printre cruci ...

Pe acelaşi drum, dar nu pe aceeaşi cale, cu pas însingurat şi (în suflet şi în gând) cu foşnetul (acela) de mătase, mă întorc mereu în locul de unde am plecat, indiferent în care (cealaltă) parte ajung. Şi ochiul tău de argus mă urmăreşte până la capătul drumului fără capăt, mă urmăreşte să vadă cum osteneşte nimicul în mâinile mele, cum nimicul rămâne pururea un mister fără zăbavă, un mister cinic şi hohotitor printre colţurile neantului, un mister imbe ...

Îl căutăm cu lumânarea! şi ziua, şi noaptea, continuu! poate-l găsim! poate-l salvăm! să fie, aşa, măcar de leac! să fie, aşa, măcar de sămânţă! unii habar n-au ce căutăm! alţii cred că am luat-o printre vişini, că am dat în dambla! să fie sănătoşi, dar nu credem că sunt! noi nu ne oprim, nu ne lăsăm de căutat, chiar dacă nimeni nu ni se (mai) alătură în acest de/mers implacabil, aproape absurd!... Şi căutăm, şi căutăm! şi nu aflăm nici o urmă de el! ...

Pregătesc cercul. Cercul trebuie pregătit bine, să nu mă lase în drum. Mă uit la cerc. Are tot, deocamdată. Are centru, chiar dacă nu-l văd. Are rază. Nici pe asta n-o văd. Că nu-mi intră în ochi, cum razele de soare, de lună, de lampă... Are şi trei virgulă paisprezece... (aşa zice fratele meu mai mare, Nicolae, că-i la şcoală, nu ca mine, nicăieri!)...! Pregătesc cercul. E de la căruţa bunicului Ion. Că bunicul a murit, iar căruţa a rămas vai de inima şi obezile ...

O păpuşă vie zvârlită în iarbă îmi spune mai mult decât o păpuşă moartă frumos în landou. Zvârlită în iarbă, la marginea drumului, la marginea uitării, printre mărăcini şi resturi de cadavre animale, printre nouri de praf şi excremente. Şi cu mâinile rupte din umeri. Şi cu picioarele rupte din şolduri. Şi cu un ochi albastru. Şi cu un ochi scos. Şi cu hainele rupte. Dar vie. Mai vie decât mulţi dintre noi, cei care aruncăm aşa de uşor aceste simboluri ale cură ...

Pot jura că astfel de foşnet nu mi-a fost dat să aud niciodată, nicăieri. De multe ori am traversat şi m-a traversat (noaptea) foşnetul razelor de lună. De şi mai multe ori m-a mângâiat (ziua şi noaptea) foşnetul frunzelor în pădure, dar şi foşnetul licuricilor prin ierburile şi râpile şi coclaurile nestemate ale celui mai frumos cătun din lume. M-a fascinat foşnetul ploii apropiindu-se, foşnetul fulgerului înainte de fulgerare, foşnetul adânc al luminii din ochii mamei ...

Pune viţă de vie uscată în sobă, mestecă în tocăniţa de pătlăgele verzi, oftează, cerne făină de păpuşoi albi, cată la ceaunul cel mare pus pe ochiul cel mare al plitei...(nu cumva să se umfle şi să dea în foc apa presărată pentru mămăligă)...se uită să vadă cam la ce oră-i soarele pe cer, oftează, strigă la Doroftia...(să vadă dacă a terminat de muls vaca)... Apoi, fără să se oprească din toate acestea, oftează, mă priveşte mult şi cu asprime, dar şi ...

Muşc din măr, lacom, jumătate, în timp ce mă uit la umbra pierzându-se fâlfâind spre dincolo de zare şi spre dincolo de lume. Trebuie să-l muşc! Măcar atât să fac întru memoria alcătuirii cu pene colorate: să-i ascult ruga (şi porunca)!... E bun mărul. Mă uit la măr şi zic: ce măr mare!... mă uit, zic... şi rămân cu gura căscată: o mulţime de cuvinte!... Sigur că da, umbra păsării nu a glumit! cred că pasărea umbrei mi le-a trimis anume prin gaura de vierme, fr ...

Uşor clătinată de vânt, dar fără farmecul păsării de atunci, creanga de măr sfidează vremea şi timpul. Nici un cântec nu-şi mai strânge ghearele în jurul ei, chiar dacă suratele-i (la fel de lire) îmi lasă posibilitatea de a pricepe că au uitat momentul crimei... ori nu l-au uitat, dar îmi oferă şansa de a mă condamna (pe viaţă) la remuşcare, de a-mi ispăşi pedeapsa, în realitate şi în vis, uitându-mă la un tablou uriaş, din care alunecă mereu, fără capăt, n ...

Dacă vreau şi reuşesc s-o ucid acum, regretul este mai mic, mai puţin sau chiar deloc. Pentru că, la vârsta pe care o am, nu prea ştiu ce-i aceea părere de rău, ce reprezintă durerea altora, ce înseamnă moartea celui drag, celui apropiat. Dacă mi se face milă şi îmi tremură mâna, n-o pot omorî. Şi rămâne vie, şi-mi strică socotelile mele criminale, şi mă deranjează, în continuare. Nu realizez motivul pentru care mă supără viaţa ei, dar nu suport s-o mai văd. Dac� ...