Din ciclul absurd de România, made in Galaţi, câteva întâmplate recent, gravate pe hard disk şi care vă sunt livrate într-o ordine întâmplătoare.
* Sâmbătă, din categoria absurd, dar adevărat, am avut o conversaţie telefonică în premieră. M-a sunat hoţul care-i furase mamei telefonul din spital, în cele trei minute cât mă condusese până la uşa secţiei. Mi-a spus chiar că-i pare rău şi că aduce telefonul şi buletinul înapoi (acesta din urmă se afla în portofelul subtilizat cu aceeaşi ocazie). Ceea ce, evident, n-a făcut. Nici în hoţi nu mai poţi avea bază în ziua de azi! Nu-mi rămâne, evident, decât să-i doresc tot binele pe care i l-a făcut el mamei, dar aşa, înmiit. Şi să-l găsească rapid poliţia.
* Duminică, în ultima zi a Festivalului Internaţional de Fanfare "Iosif Ivanovici", publicul gălăţean era prezent la datorie. Am văzut cu plăcere cupluri de oameni frumoşi, îmbrăcaţi cu gust din vârful sandalelor până la panglica pălăriei, onorând spectacolul, fie el şi în aer liber, aşa cum se cuvine. Dar am văzut, cu regret, şi gardul de fier pus între zona VIP şi zona muritorilor de rând. Gardul nu avea ce căuta, cu atât mai puţin cu cât scaunele din spatele lui erau în majoritate goale, în timp ce adevăraţii iubitori de muzică şedeau în picioare, pe margine, unii şi cu copii în braţe. Ruşinică. Anunţ de pe acum, mă duc şi la Festivalul de Folclor, să verific dacă mai pun gardul.
* O doamnă planturoasă din urbe se spăla, ziua în amiaza mare, la o ţâşnitoare extrem de vizibilă de pe domeniul public. Mai exact, în staţia de autobuz de la Păpădie. Că se spăla, n-ar fi fost un bai, dar o făcea într-un minitanga demn de un posterior mai de Doamne ajută, probabil ca să aibă acces nestingherit la părţile mirositoare ale anatomiei dumisale. Acuma, nu că n-am simpatiza, cel puţin parţial, cu nevoia de apă caldă a majorităţii cetăţenilor, dar parcă să ajungi la exhibiţionism în piaţa publică e cam mult. Nu ştiu de ce nu şi-o fi luat gelul de duş să intre direct sub jeturile fântânii, dacă tot era rost de duş. Mă bucur din ce în ce mai mult că nu-s părinte, n-aş fi vrut să trebuiască să-i explic tărăşenia vreunui pişcot de câţiva anişori.
