Din colecţia "Cele mai clare poezii rămase tablou"
De când îl ştiu, ZICE CĂ-I CEL FĂRĂ FOLOS
şi fără haz...şi nu mai vrea să treacă printre
ce se numeşte relativ şi absolut,
nici să rămână, nici să iasă, nici să intre!
Cum să rămână-ntr-un aicea ordinar?
de ce să plece din acest infern – [pe care
(l)-a călărit spre-un paradis plictisitor] –
pe care (încă) tot mai stă (frumos) călare?
Unde să intre...când e-o poartă-n faţa lui,
pe care vede "stai", "pericol", "interzisă",
şi când aude-un glas de dincolo: aici,
(cum şi acolo)-i tot la fel "de bine" scrisă?!
De când îl ştiu, nu ştie ce-i, cine-i...şi cum
să nu mai stea (umil năuc) fără să fugă!?
Am încotro? (n)-am relativ, (n)-am absolut
şi niciodată NU POT ȘTI CE-I ÎNTR-O NUCĂ!
