Victoria lui Ciprian Ciucu la Primăria Capitalei nu e doar o schimbare de administrație, ci un mic seism moral într-un oraș învățat să își țină așteptările la minim. Și, oricât de scurt ar fi mandatul lui, doar doi ani și jumătate, cât un val care trece și revine, în el stă strânsă o promisiune, aceea că Bucureștiul poate, în sfârșit, să pornească din nou.
Dar nu e doar meritul lui Ciucu. Nu-l putem trece cu vederea pe Ilie Bolojan, liderul care a pariat deschis, fără ezitare, pe acest om. A mizat pe el nu cu entuziasmul politic al unui președinte de partid care își împinge favoritul în față, ci cu sobrietatea unui constructor care recunoaște un alt constructor. Bolojan a riscat capital politic, și-a pus reputația în joc, a coborât personal în lupta pentru Capitală, nu cu promisiuni și artificii, ci cu un mesaj simplu și greu, îl susțin pentru că poate. Iar Bucureștiul a ascultat.
Această victorie poartă, așadar, două semnături, Ciucu, cel care a convins electoratul, și Bolojan, cel care a convins partidul. Iar în umbra lor s-au așezat Ludovic Orban și Forța Dreptei, oamenii de la REPER, Vlad Gheorghe, figuri cândva risipite, care în seara alegerilor au format pentru prima oară după mult timp o peninsulă. Convergențele acestea rare nu sunt întâmplătoare, ele anunță de obicei realinieri mai mari. Nu va mira pe nimeni dacă aceste nume vor regăsi în scurt timp drumul către PNL, fiindcă atunci când un partid se întoarce către competență și pragmatism, cei care au gravitat în jurul acestor valori tind să se regrupeze firesc.
Mandatul scurt îl obligă pe Ciucu să se miște rapid, dar graba nu e un pericol, ci un impuls. Bucureștiul are șantiere care trebuie repornite, proiecte care trebuie recuperate, sisteme care trebuie aduse în secolul prezent. Nu există timp pentru amânări strategice sau pentru acomodări politice. Două veri, două ierni și o singură șansă, atât are la dispoziție. Dacă începe să rezolve lucruri vizibile, dacă deblochează proiecte îngropate, dacă pune ordine în haosul urbanistic, orașul poate simți pentru prima dată în ani că este administrat, nu improvizat.
Pentru PNL, victoria aceasta e o fereastră, nu larg deschisă, dar suficientă cât să intre puțin aer curat. Partidul poate să trateze succesul ca pe un trofeu decorativ, așa cum a făcut de multe ori cu oamenii valoroși pe care i-a avut, sau poate să îl transforme în punctul zero al unei reconstrucții interne. Bolojan a arătat modelul, Ciucu tocmai l-a confirmat în cel mai greu oraș. Acum, partidul trebuie să decidă dacă urmează această cale sau dacă repetă aceeași înaintare în cerc.
Ceva, totuși, s-a schimbat. Electoratul a respins extremele, a refuzat radicalismul, a ignorat zgomotul de fond și a ales calmul administrativ. AUR a fost oprit la porțile Capitalei, PSD nu a convins, USR s-a pierdut în propriile ezitări, iar dreapta, atât de fracturată în ultimii ani, a găsit pentru o clipă un numitor comun. Asta spune ceva important despre starea acestui oraș, dar și despre starea acestei țări. Suntem încă în stare să recunoaștem oameni care muncesc și să le dăm o șansă.
Nu știm dacă această victorie va rămâne o lumină trecătoare sau începutul unei schimbări durabile. Dar știm sigur că Bolojan a mizat corect, că Ciucu a ridicat ștacheta și că Bucureștiul, în ciuda tuturor cicatricilor, încă mai are puterea să spere. În politică, speranța nu vine din discurs, ci din oameni, din cei care nu fug de responsabilitate, nu o ascund și nu o negociază, ci o duc până la capăt.
Poate că Ciucu va fi unul dintre ei, poate că PNL va înțelege momentul, poate că această victorie scurtă va crește rădăcini lungi.
Poate, și asta e partea cea mai frumoasă, că țara asta încă nu a uitat să spere.
