Sub focul emoţiei ultimei săptămâni, cad pe rând toate patimile care ne macină de 25 de ani. Incendiul izbucnit acum o săptămână nu s-a stins. Pe rugul aprins la Bucureşti ard astăzi corupţii, hoţii, politicienii fără onoare şi măsură, incompetenţii, traficanţii de interese, ard toţi ca nişte strigoi pe care-i vede prima dată soarele. Să ardă pân' n-o rămânea nimic!
Aş vrea să cred că oamenii vor stăpâni acest foc şi nu-l vor lăsa să le aprindă minţile sau, mai rău, sufletele, riscând să ardă odată cu răul şi valori şi instituţii fundamentale, tocmai pe acelea care astăzi ne ţin împreună.
Văd cum, de o săptămână, Biserica este pusă laolaltă cu relele lumii, de capete prea înfierbântate sau suflete prea reci. Şi nu-i văd pe niciunul din cei care nu puteau să inaugureze un capac de WC fără un sobor de preoţi, să-i sară astăzi în apărare. La Galaţi, de 25 de ani, toţi politicienii s-au înghesuit să-şi facă poze cu Înalt Prea Sfinţitul Casian; astăzi s-au ascuns ca şobolanii şi, mai rău, unii sunt în stradă urlând din toţi bojogii că, mai nou, vor spitale, nu catedrale. S-au folosit de Biserică şi de slăbiciunile acesteia, ca de noi toţi.
Biserica nu înseamnă acei patru sau, câteodată, exagerat, patruzeci şi patru de pereţi pe lângă care cei mai mulţi dintre noi trecem făcând o cruce scurtă de parc-am strănuta, nici locul unde ne ducem maşinile la aghesmuit. Biserica nu-i vreo instituţie a statului, chiar dacă uneori beneficiază de coloană oficială şi nici ”casă de negustorie”. Biserica suntem noi, ”toţi oamenii care sunt botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi şi păstrează neschimbată credinţa, atât drepţi, cât şi păcătoşi, membri ai Bisericii lui Hristos (Matei, 9.12)”. Biserica suntem noi, uniţi în jurul a tot ceea ce sperăm să ne facă şi să ne ţină mai buni şi niciun politician nu va sări să o apere, pentru că ne-ar apăra pe noi.
Faptul că noi ne-am dus patimile în interiorul Bisericii nu o face vinovată cu nimic, aşa cum Şcoala nu-i vinovată cu nimic pentru că suntem gata să cumpărăm notele sau chiar diplomele copiilor. Amândouă rămân pilonii pe care se construieşte o naţiune.
Biserica nu am creat-o noi şi nici preoţii, ci ne-a fost dată să o creştem şi să o îngrijim. Cum ne învrednicim de ea, aşa o avem. Înainte de a o numi instituţie, trebuie sa înţelegem că Biserica este, în esenţa ei, simbolul comuniunii în credinţă, iar această credinţă ne ţine împreună de aproape 2.000 de ani.
Puţine ţări europene nu sunt ţinta valului de migraţie cu precădere musulmană, de care (nu-i aşa?) pare că a uitat toată lumea. România se află printre acestea şi nu pentru că nu avem cu ce să-i ţinem pe eventualii refugiaţi şi nici pentru că România este o ţară săracă şi neinteresantă pentru ce-i ce-şi caută un loc mai bun de vieţuire. România nu este ţintă pentru că are cu adevărat o Biserică şi este unitară în credinţă.
Ştefan cel Mare nu a ctitorit 29 de fortăreţe sau cetăţi, ci 29 de biserici şi mănăstiri, alături de alte zeci de care s-a îngrijit, înţelegând că nimic nu ne va apăra mai mult în faţa celor care ne vor pieirea, decât unitatea în credinţă şi în valorile Bisericii naţionale. Şiruri lungi de voievozi vrednici şi eroi ai neamului, preoţi şi mireni, oameni luminaţi şi oameni fără carte, soldaţi şi ţărani, şi-au lăsat sudoarea şi nu de puţine ori sângele şi viaţa, pentru a apăra Biserica. Să luăm aminte!
Şi nu uitaţi că Iisus Hristos, atunci când a intrat în templu, indignat fiind de ceea ce vede, nu i-a dat foc, ci a spus ”Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie”, apoi s-a răstignit pentru păcatele noastre, lăsându-ne Biserica Sa.
Biserica suntem noi, părinţii noştri, bunii şi străbunii noştri. Vrem să fie şi a copiilor noştri!
Cătălin Cristache, preşedinte MP Galaţi
(P)
