L-am tot văzut zilele astea pe Theodor Stolojan la televizor. Şi mi-am adus aminte de uriaşa încărcătură de încredere cu care l-am creditat în atâtea rânduri de-a lungul acestor două decenii de democraţie.
Rememorând parcursul său politic, am avut revelaţia unui tipar şi satisfacţia de a mă fi lămurit, în sfârşit, ce simplu am fost duşi de nas atâta vreme. Dacă o singură fişă de acest fel, a unui demnitar român cu atâta priză la electorat cum a avut şi, culmea, încă mai are Teodor Stolojan, poate să ne lămurească în ce fel stăm, vă propun să încercaţi şi dumneavoastră să alcătuiţi câteva.
E simplu: documentaţi-vă şi veţi găsi uşor explicaţii ale „întâmplărilor” care v-au lăsat cu gura căscată în ultimii ani. Eu, de exemplu, bănuiesc motivul pentru care celebrul Teodor Stolojan nu a vrut să fie prim-ministru, lucru din cauza căruia ne-am ales cu Emil Boc. Dacă m-am înşelat, vă rog să mă contraziceţi.
Aşadar, Stolojan, absolvent de ASE ajunge, înainte de 1989, economist, apoi director adjunct şi apoi inspector general (în Departamentul Relaţii Valutare şi Fonduri financiare interne) în Ministerul Finanţelor. Pe lângă un profesionalism obligatoriu, trebuia să fie şi în graţiile PCR, altfel nu pupa astfel de funcţii. Ulterior, a primit de la CNSAS certificat de bună purtare privind securitatea, aşa că nu insistăm pe acest subiect.
Însă experienţa l-a propulsat, după Revoluţie, ministru adjunct şi apoi ministru plin la Finanţe. Aşa că avea şi are ştiinţă despre multe lucruri serioase privind banii acestei ţări.
Mai mult, după mineriada din 1991, Theodor Stolojan devine pentru 400 de zile premier, conduce aşadar un guvern în condiţii de tensiuni sociale, de degringoladă economică şi inflaţie serioasă. Din acea perioadă rămân numai amintirile confiscării valutei, decizie discutabilă şi în ziua de astăzi…
Oricum, Stolojan pleacă la Banca Mondială, lucrează pentru Grupul Tofan şi se îndepărtează oarecum de viaţa politică şi guvernamentală. Care însă îl atrage în continuare.
Şi, în 2000, reintră în priză. Candidează din partea PNL pentru preşedinţie, lucru care îi smulge lui Traian Băsescu afirmaţii directe cum că Stolojan ar fi candidatul trucat al PSD-ului. Noroc de memoria noastră scurtă, pentru că legătura lui „dragă Stolo” cu Iliescu era solidă la acea vreme şi afirmaţia nu mai pare acum gratuită.
Chiar dacă obţine doar 11,78 la sută din voturile românilor, fiind al treilea după Iliescu şi Vadim la alegerile prezidenţiale, Stolojan urcă în partid şi, în 2002, este ales preşedinte PNL. Datorită lui, în 2003 se formează Alianţa „Dreptate şi Adevăr” între PNL şi PD, alianţă care îl propulsează drept candidat la prezidenţialele din 2004.
Îi cedează, pe motive de sănătate, locul lui Băsescu în plină campanie, spre stimularea glandelor lacrimale ale acestuia în direct şi la o oră de vârf. Iar el se ocupă din umbră de săparea PNL. Era consilier pe probleme economice la Cotroceni, aşa că avea timp.
În 2006, este ejectat din PNL, îşi face PLD-ul său, după care fuzionează cu PD. Îşi poate aşadar asuma paternitatea PDL-ului actual, lucru pe care Traian Băsescu nu-l uită. O vreme.
Mai pleacă puţin în Parlamentul European pentru a schimba atmosfera (2007) şi apoi, în august 2008, în slip şi adidaşi, anunţă că va candida din partea PDL la funcţia de prim-ministru al României. Se aliază PDL cu PSD, iar în decembrie 2008, preşedintele Traian Băsescu îl nominalizează pe „dragă Stolo” la funcţia de premier.
Chiar dacă se vedea din august în această funcţie, iar partidul îl nominalizase din septembrie, Stolojan se gândeşte şi… refuză. Premieră absolută. Este singurul om politic european care a renunţat la funcţia de prim ministru. Motivaţiile sunt puerile şi nu ţin cald nimănui. Misterul repetat al politicianului care se dă singur deoparte din prim planul puterii se adânceşte.
Este din nou ales parlamentar european şi acum dă declaraţii la televizor privind metodele de ieşire din criză.
Dacă renunţarea la candidatura pentru preşedinţie poate fi pusă pe seama unui şantaj, a temerilor datorate eşecului din 2000, când a luat puţine voturi, sau chiar a unor probleme de sănătate, refuzul din 2008 nu are decât o singură explicaţie.
Un economist de talia sa, cu state vechi şi experienţe diverse, ştia exact dimensiunile crizei şi efectele pe care acesta le va avea asupra României. Şi n-a vrut să-şi asume răspunderea. Se poate concluziona şi aşa.
Acesta e tipul de politician român. Multiplicat în zeci, chiar sute de variante. Trecător dinspre stânga spre dreapta, şi invers, preocupat de propria bunăstare (averea lui Stolojan este considerabilă), duplicitar şi discutabil (să nu uităm scandalurile, numele său este legat de afacerile Megapower, Tofan, Alro, privatizarea Electrica Sud etc.), politicianul român are însă o şansă formidabilă: alegătorii uită repede. Şi ce nu uită, iartă. Aşa încât cota de popularitate a celui de mai sus este încă ridicată. Ca şi a altora.
Foto: businessmagazin.ro
