”Pacienții țipă în salon și spun că vor acasă”

”Pacienții țipă în salon și spun că vor acasă”
Evaluaţi acest articol
(22 voturi)

Există și gălățeni plecați în Italia care nu numai că nu-și doresc să se întoarcă acasă, ci au rămas acolo să lupte pentru cei bolnavi, neglijându-și viața personală și îndeplinindu-și cu sfințenie sarcinile de serviciu. Cu doi dintre ei am reușit să vorbim, iar confesiunile acestor oameni, care nu se cunosc și care nu s-au întâlnit niciodată, au reprodus aproape identic situația dramatică în care se află o țară întreagă.

Alberto Stroea este curier la Federal Express Milano, încă din 2001. Acum, el livrează doar medicamente și materiale sanitare pentru spitalele din nordul Italiei. Înainte, livra produse pentru toate casele de modă din Milano și pentru clienții bogați care își așteptau articolele vestimentare de lux pe iahturi. În 20 de ani, a parcurs 3.000.000 de kilometri, cunoscând o față a Italiei care nu mai are nimic în comun cu Italia de astăzi. Italia este acum deznădăjduită, iar clasicul "dolce far niente" a fost înlocuit cu o realitate crudă, în care s-au unit toate forțele pentru crearea unei breșe salvatoare. "Sunt clipe delicate și toți încercăm să facem ceva pentru comunitatea asta care ne-a primit și ne-a crescut. Toată lumea este implicată, împărțim orice și cu oricine, nimeni nu este lăsat pe margine!", ne spune Alberto, care lucrează şi până la 15 ore zilnic.

Urmează toate măsurile de siguranță, însă este conștient că se expune unui risc foarte mare. Cu toate acestea, muncește de multe ori chiar mai mult decât i se cere, fiind ghidat de valori indispensabile în acest moment. Nici teama, firească de altfel, care i s-a cuibărit în suflet, nu i-a știrbit din dăruire și devotament. "Vă spun sincer că îmi este frică. Am un copil de șase ani pe care trebuie să-l cresc, dar nu mă pot ascunde acum, când este nevoie de mine, caracterul mă împiedică să fac asta", a adăugat Alberto.

"Nu bem și nu mâncăm nimic, nu avem voie să mergem la toaletă"

A doua persoană cu care am discutat, și care ne-a rugat să-i protejăm identitatea, lucrează ca asistentă medicală la un spital renumit din centrul orașului Milano, care tocmai devenise, la momentul discuției noastre cu ea, spital dedicat bolnavilor de Covid-19. 

"Este un centru de excelență, cu scop științific. Până să înceapă nebunia, eu lucram în secția de chirurgie cardiacă. Astăzi, tot spitalul a devenit Covid-19. Clădirea are opt etaje și este în totalitate plină", ne-a mărturisit aceasta, menționând că există și cadre medicale care au fost infectate.

Se lucrează în permanență în trei ture, într-un stres continuu, timp în care angajații nu au voie nici măcar să meargă la toaletă. Acest lucru ar presupune schimbarea întregului echipament medical, dar, din păcate, acestea nu sunt suficiente, așa că restricțiile sunt foarte dure. Presiunea psihologică este foarte mare, fiind foarte greu să te detașezi de drama pacientului care se luptă cu moartea. Deși s-au obișnuit cu rănile cauzate de măștile pe care sunt nevoiți să le poarte, le este imposibil să se obișnuiască cu neputința și disperarea celor pe care trebuie să îi îngrijească.

"Până să mă obișnuiesc cu masca, am făcut un ușor atac de panică. Odată intrați în tură, nu bem și nu mâncăm nimic. Nu avem voie să mergem la toaletă, deoarece ar trebui schimbate toate dispozitivele de protecție individuală și nu ne permitem acest lucru. Însă cel mai greu îmi este să știu că nu mai pot face nimic pentru pacienți. Pacienții țipă în salon și ne spun că vor acasă, că nu au nimic și că îi ținem degeaba. Ne spun doar că sunt obosiți și le lipsește puțin aerul", și-a manifestat întristarea asistenta.

Am întrebat-o despre simptome și despre modul în care sunt tratați pacienții și ne-a spus că, în ciuda înaltelor competențe medicale, sunt copleșiți. Din păcate, nu pot face față fluxului mare de pacienți și sunt nevoiți să apeleze la trierea pacienților.

"S-a început selecția naturală, datorită faptului că nu toți pacienții pot fi transferați la terapie intensivă. Dacă au peste 75 de ani și nu sunt locuri să poate fi intubați, sunt asistați până la final, dar doar cu tratament și suport de oxigen. Se iau decizii ca la război. Dacă la început aveam pacienți vârstnici, vreau să vă spun că acum sunt mulți bolnavi care au în jur de 40 de ani. Simptomele sunt starea de moleșeală, diaree, durere în piept, pierderea mirosului și a gustului, agitație pentru cei mai tineri, dar mai ales dificultăți de respirație. Să vă dau un exemplu. Acum câteva zile am avut un pacient aflat sub tratament cu CPAC (presiune pozitivă continuă în căile aeriene). I-am scos masca, să poată mânca, și l-am rugat să mă cheme când termină. A sunat după mai puțin de 10 minute și deja se învinețise la față și abia mai respira. A trebuit să-i punem imediat masca", ne-a povestit asistenta scene desprinse, parcă, din filmele de groază.

Doi oameni, două meserii diferite, aceeași neputință. Amândoi au lăsat acasă oameni dragi pentru care se tem. Amândoi ne roagă să stăm în casă, în orice colț al lumii am fi, în timp ce oameni ca ei luptă pentru noi. Luptă ca noi să ne putem îmbrățișa din nou, bucurându-ne de rutina pe care ne-o vom reconstrui și pe care, cel mai probabil, o vom aprecia înzecit, însutit, înmiit.

 

Citit 10578 ori Ultima modificare Sâmbătă, 04 Aprilie 2020 00:36

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.