„Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru”, aşa a glăsuit Iisus sfinţilor apostoli, ucenicii Săi, înainte de a se ridica, în faţa lor, la Cer.
Sărbătoarea creştină tradiţională a Înălţării continuă pe pământ această transcendenţă, înălţând prin demnitate şi sacrificiu oameni simpli sau de seamă, care au luptat, şi-au apărat ţara şi semenii în războaie, ori au fost victimele războaielor mondiale şi ale altor încleştări cerute de speranţele românilor, de alianţe externe cu mari puteri ori de presiuni internaţionale. O necesară aducere aminte! Jertfa lor a rămas înscrisă în piatra monumentelor care le mulţumesc astfel pe vecie. Dacă este să ne oprim măcar la victimele Primului Război Mondial, acum, la încheierea Centenarului marcat în întreaga lume, şi tot avem în faţă o mare lecţie de Istorie, cu ce nu trebuie făcut. Istoria ar trebui să consemneze păcile, nu conflictele…
Eroii români şi străini odihnesc sub acelaşi cer
Cimitirul gălăţean „Eternitatea” îi adună, pe „cartiere” diferite, pe cei căzuţi pe fronturile celor două războaie mondiale, fie ei români, italieni, greci sau evrei din România, francezi, inamici germani ori ruşi aliaţi, apoi duşmani bolşevici.
Au fost militari români care au luptat şi în ţări din Europa. Chiar în prima fotografie puteţi vedea un grup de români din regimentul de marş al Legiunii străine franceze. La rândul lor, francezii, inclusiv algerienii, pe atunci înglobaţi Franţei, au căzut eroic aici sau peste Prut, luptând cu bandele înarmate bolşevice, de o cruzime rar întâlnită, până în 1920. Careul militar francez de la Cimitirul „Eternitatea” din Galaţi este vizitat de mai mulţi ani de către ambasadorii în funcţie ai Franţei la Bucureşti, de către reprezentanţii Apărării franceze şi de membri ai echipei diplomatice a ţării-soră. În anul1924, când Careul a fost inaugurat, la Galaţi a fost prezent şi generalul Victor (şi Eugène-Lucien-Gabriel) Petin, primul şef al Misiunii Militare Franceze în România, înaintea generalului intrat în istoria noastră, Henri Mathias Berthelot.
În Franţa, odihnesc 2.344 de militari români ai „Marelui Răsboi” – Primul Război Mondial, căzuţi prizonieri după cumplita încleştare cu armata germană la Predeal, cea din noiembrie 1916. Au fost atunci duşi, în vagoane pentru vite, în lagăre de muncă forţată, în Alsacia şi Lorena, cucerite de către nemţi de la Franţa, lagăre ale morţii în care mulţi au murit în urma efortului şi malnutriţiei. În acel timp, şi civilii germani făceau foamea, ba chiar măcelăreau animelele scăpate de la circ, inclusiv girafe şi elefanţi, pentru a supravieţui.
Cum ajungea mălaiul în Germania
Din Bucureşti, gradaţii germani trimiteau acasă pachete, inclusiv cu dispreţuitul mălai, îşi amintea un martor, nimeni altul decât Constantin C. Giurescu. Sub o lipsă extrem de acută de bumbac, şi românii răniţi din lagărele austriece erau pansaţi cu… hârtie, iar prizonierii la bulgari făceau foame, îndurau mizerie şi persecuţii. Aproape de noi, consemna monograful Ştefan Andronache, în cimitirul „Eternitatea” din Tecuci, alături de soldaţii căzuţi pe front, au fost înhumaţi şi copiii războiului: „Demn de reţinut este şi faptul că, în acelaşi cimitir, se află şi osemintele celor 372 cetăţeni români (civili! – n.n.) aflaţi în refugiu (între care peste 100 copii-cercetaşi – care şi-au pierdut viaţa în oraşul Tecuci din cauza tifosului, inaniţiei sau frigului.”
Galaţiul bombardat zilnic a fost gazdă a miilor de refugiaţi şi de răniţi, care i-au dublat populaţia lihnită, înfrigurată şi bolnavă. Medici şi surori de caritate din Franţa, Rusia – în perioada alianţei – Marea Britanie, şi-au pus aici viaţa în pericol, unii fiind chiar seceraţi de tifos. Generalul Berthelot avea să viziteze de altfel şi Spitalul francez instalat în clădirea actualei Facultăţi de Inginerie, atunci Institutul francez „Notre Dame de Sion”, pentru domnişoare românce, şi acesta bombardat de către tunurile bulgăreşti instalate peste Dunăre, pe dealurile Garvănului.
Zeppeline lungi cât un stadion şi înalte cât un bloc cu opt etaje
La Galaţi, Misiunea medicală franceză a îngrijit peste 50.000 de răniţi! Li s-au adăugat la început spitalele mobile ale englezilor şi surorilor medicale scoţiene, poreclite, din pricina uniformelor purtate, „potârnichile cenuşii”. Ca şi civilii, ei lucrau sub ameninţarea dirijabilelor, zeppeline lungi cât un stadion şi înalte cât un bloc cu opt etaje, care ne bombardau şi noaptea, iar aviaţia germană de la Brăila ne mitralia. Apoi, dezertorii ruşi, în bande înarmate uriaşe, au fost opriţi doar cu jertfe umane mari chiar şi aici la Galaţi, unde soarta Europei se putea schimba în roşu!
În Alsacia se află acum cel mai mare cimitir militar românesc din Franţa – Cimitirul Val du Pâtre, unde îşi au somnul de veci 678 de prizonieri români. Unii desculţi. Dintre care 125 s-au înfrăţit într-o groapă comună, după ce într-o singură noapte, 27-28 ianuarie 1917, au pierit din pricina gerului de minus 40 de grade. Cimitirul a fost inaugurat în acelaşi an, 1924, cu acela francez de la Galaţi, unde au venit să-şi aducă omagiul Regele Ferdinand al României şi Regina Maria, întâmpinaţi de fostul şef al Misiunii Franceze în România, generalul Berthelot. A rămas aici un adevărat loc de pelerinaj românesc. La rândul ei, populaţia din Alsacia, care pe timpul războiului încercase să hrănească din puţinele ei alimente şi prizonierii români, mai precis comuna Soultzmatt, a donat României, în august 1919, terenul pentru cimitirul eroilor români, în locul numit Gauchmatt.
Anul trecut, la Cimitirul Bellu, printre mormintele foştilor noştri inamici germani sau bulgari, ambasadoarea Franţei la Bucureşti, Excelenţa Sa Michele Ramis, spunea:“Franţa salută toate popoarele aliate care au participat la aceeaşi luptă. Astăzi, inamicii de ieri sunt aliaţi iar francezii, românii, germanii şi bulgarii sunt implicaţi împreună în aceleaşi operaţiuni”.
Însă semnele eroismului sau suferinţelor îndurate de români, unii aproape nişte copii, sunt presărate pe multe meleaguri în lume. Să ne amintim, pentru vecie, de eroismul lor, de sacrificiul fără de care, poate, astăzi nu am fi avut un loc pe care să-l numim patrie.
Foto 1, galerie. E. S. Michele Ramis, la Careul francez gălăţean (Credit: Bogdan Codrescu). Foto 2. În Cimitirul militar românesc din Val du Pâtre (Sursa, www.tradivisor.fr)
