Într-o discuţie amplă cu primarul Galaţiului, facem radiografia proiectelor finalizate până acum, a performanţelor echipei din Primăria Galaţi, a dificultăţilor întâmpinate, creionând şi modul în care edilul vede munca în administraţie, dar şi felul în care îşi doreşte să se desfăşoare proiectele aflate în derulare.
A.O.: În primul mandat, ați rezolvat problema încălzirii prin desființarea sistemului centralizat și acordarea de ajutoare pentru cumpărarea de centrale individuale. Ați declarat că al doilea mandat e rezervat transportului în comun.
I.P.: Într-adevăr, așa este.
A.O.: Ne dați bani să ne cumpărăm toți mașini sau care e soluția?
I.P.: Am să intru în aceeași paradigmă pentru care am suferit, inclusiv ca om, anul trecut, când a fost vorba de taxele și impozitele locale pentru mașinile poluante, și anume: un număr cât mai mare de mașini reprezintă o problemă din ce în ce mai mare. În Occident, numărul mașinilor începe să scadă. Nu ca în România, noi avem apetitul ăsta, disperarea asta de a ne arăta statutul social, "uite, eu îmi permit trei mașini, zece mașini, i-am luat mașină și lui ăla micu’, deși nu are carnet, o să ia peste zece ani carnetul, dar nu contează, lasă să fie acolo, să se vadă că am". Afară, lumea ușor-ușor renunță, tocmai pentru că există o formă de transport în comun de o calitate mai mult decât bună. Ce înseamnă asta? Două chestii: să ai mijloc de transport modern, în care să nu-ți fie scârbă să te urci, o dată, doi, să știi că vine la ora afișată și că nu aștepți în ploaie, vânt, zăpadă, mai mult de câteva minute. Din păcate, românii, și aici mă aflu printre ei, sunt extrem de comozi. Uitați-vă, ne este prezentat, inclusiv prin filme, faptul că te duci cu mașina până la gară, ai lăsat-o acolo, ai luat trenul, te-ai dus în localitatea unde ai treabă, de acolo mergi cu transportul în comun, vii înapoi seara, ți-ai luat mașina și te întorci acasă. La noi totul trebuie să se întâmple la o aruncătură de băț. Dacă-i spui cuiva că din Cantemir, dau un exemplu, și până în Barieră trebuie să schimbe trei mijloace de transport în comun, va înnebuni. "Cum adică, domnule, eu am treabă în Bariera Traian, da?! M-am urcat în Cantemir și am coborât în Bariera Traian, nu mă pui tu pe mine să schimb 17 cu 29, 29 cu 102 și tot așa, nu-mi faci mie dintr-astea, că la mine timpul e prețios". Perfect valabil! Timpul tuturor e prețios, dar trebuie să ieșim din zona asta de comoditate și să înțelegem că singura modalitate de transport public, "în comun", ca să-i spun așa, care te ia de la scară și te lasă unde vrei tu se cheamă "taxi", nu "autobuz". Și ești liber ori de câte ori vrei să-l folosești. Când vine vorba de transport în comun, obligația, atât morală, cât și, cel mai probabil, legală, a unei administrații publice este de a conecta toate părțile orașului. Nu trebuie să-ți pună traseu de unde locuiești și până unde ai tu treabă, pentru că suntem 304.000 de locuitori și ce-ar fi dacă ar fi 304.000 de trasee și 304.000 de autobuze? S-ar bloca absolut tot. De asta v-am spus că această interconectivitate de care vorbeam mai devreme, cu puncte-cheie în care știu că mă duc, îl preiau pe următorul și plata e un singur bilet, care îți folosește pentru trei, patru, cinci autobuze, câte vrei tu să schimbi.
La nivelul unităților cu care facem transport în comun, tramvaie, autobuze, troleibuze, lucrurile au început să se schimbe în ultimii doi, trei ani, avem 80 de autobuze noi, nu mai vechi de doi ani, avem 17 troleibuze și şase tramvaie. Lucrurile nu rămân așa, vor mai fi fonduri. Probabil, într-un viitor foarte apropiat, nu mai departe de un an, un an și jumătate, veți mai vedea minimum încă 40 de autobuze și cred că încă 10-15 troleibuze și în felul acesta acoperim întreaga flotă a celor de la Transurb cu mijloace de transport noi și moderne.
A.O.: Sunt pe profit firmele care ne asigură transportul în comun?
I.P.: Nu e nicăieri în lume o astfel de firmă pe profit, cu excepția celor private care reușesc să-și optimizeze costurile. Nu există mijloc de transport în comun care să nu fie subvenționat. La Galați e atât de subvenționat, încât mă bate gândul să-l fac gratuit total, nu mai e mult, e doar un fleac, ce încasăm noi de prin piață, cu sau fără, aproape că e la fel.
A.O.: Nu cumva numărul angajaților afectează profitabilitatea companiilor? Există o corelație cu ce se întâmplă în străinătate din perspectiva numărului de angajați?
I.P.: Există niște normative, începând cu Legea muncii. Dacă la nivelul șoferilor, lucrurile sunt destul de clare: lucrezi opt ore, bun, te mai pot ține niște ore suplimentare, aceste autobuze ies la ora 5 dimineaţa și se retrag pe la 12 noaptea. Serviciul acoperă un interval orar extrem de consistent. Fiecărui autobuz ar trebui să-i fie alocați cam trei șoferi. Se poate îmbolnăvi unul, își poate lua concediu altul, sunt drepturile oamenilor.
A.O.: Dar la personalul TESA?
I.P.: Aici se mai poate jongla. Putem vorbi, la un moment dat, de externalizarea mentenanței, reparațiilor, dar s-ar putea ca ce iei pe mere să dai pe pere sau să nu mai ai aceeași larghețe în a funcționa. De ce spun asta? Pentru că, în relația cu un privat, dacă nu l-ai plătit la timp, cel mai probabil, te va lăsa cu autobuzele nereparate, așa, fiind doar angajații tăi, lucrurile pot merge altfel. Sunt plusuri și sunt minusuri. Eu vă spun de unde vine problema, dar n-o să vă placă nici dumneavoastră, nici celor care ne citesc. Unul, într-adevăr, poate fi un aparat TESA ceva mai consistent decât ar fi necesar, o recunosc, și se lucrează la chestia asta. Dacă o să vă interesați, el a fost subțiat, nu cât trebuie, recunosc, dar s-a mai subțiat.
A.O.: Pe timpul mandatului dumneavoastră?
I.P.: Da. Și doi, din perspectiva utilizatorului de zi cu zi, nerealismul costurilor. Un preț real pe bilet, sincer, cred că ar trebui să fie cam zece lei, real! Nu e nimeni dispus să dea banii ăștia. Nu e nimeni dispus să dea nici măcar cinci lei. Nu e nimeni dispus să dea nici măcar un leu.
A.O.: Totuși, cei din transportul privat rezolvau această problemă a rentabilității.
I.P.: Da, prin realismul costurilor, reducerea la maximum a ceea ce înseamnă oameni care produc, șoferi, contabili, și o ofertă reală. Prietene, uite, ca să te duc de aici până la Chiraftei te costă atâția lei. Nu-ți convine, nu vrei, eu nu aduc bani de acasă. Că ăla nu poate să aducă, la primărie se cam pot aduce bani din exterior prin subvenții. Omul are de ales: o ia la pas sau acceptă prețul.
A.O.: Există discuții, negocieri cu vreun mare investitor, la acest moment?
I.P.: Discuții au existat mereu, că nu s-au concretizat, că au ales de fiecare dată alte zone e o problemă ce ține de investitor, nu de primar. Am să vă dau un exemplu, cu o firmă al cărei nume n-am să-l dau, rămăseserăm noi în ultimele trei orașe unde s-ar fi putut duce. La un moment dat, nu mi-au mai răspuns la telefon. M-am urcat în mașină și m-am dus la sediul lor, undeva pe lângă Brașov. Răspunsul lor? Domnule, iertați-ne, dar ați fost mult prea corect în relaționarea cu noi și ne-a fost rușine să vă spunem că am ales Oneștiul. Bun, dar ce ați găsit atât de atractiv la Onești, i-am întrebat. Forță de muncă mai ieftină, mai multă pe segmentul lor de activitate, de subansambluri auto.
A.O.: Gălățenii părăsesc orașul pe capete. Ce poate face administrația locală pentru a opri exodul?
I.P.: În primul rând, nu ce poate să facă primăria, ci ce poate să facă presa. Nu e vina primăriei. Când îi servești în permanență cu lingurița și undeva în subconștient le sunt strecurate lucrurile extraordinar de urâte, păi, nu începe și omul ăla să-și urască locul de baștină?
A.O.: Sau să treacă în extrema cealaltă și să supraliciteze naționalismul.
I.P.: Da. E și asta. Deci presa trebuie să înțeleagă rolul formativ pe care îl are, formarea de opinii corecte. Alternativa ar fi să le arăți o gaură în asfalt, dar și o realizare, o școală veche, dar și o școală refăcută. Să-i dai opțiunea omului de a alege și de a-și forma capacitatea de a discerne binele de rău. Eu chiar cred în rolul formativ al presei. Dar dacă un angajat ce trebuie relocat la Galați dă o căutare pe Google și află numai despre crime și infracțiuni și că administrația e un dezastru, el nu va mai veni niciodată aici.
Dezinteresul păturii de mijloc pentru tot ce înseamnă administrație vine dintr-o lehamite cu care merge mână în mână. Se iau anumite elemente din politică, presa lucrează cu materialul clientului, dar le scoate, le extrapolează și face o imagine generală dintr-o excepție, sapă adânc și descoperă că, atunci când intri în politică, intri într-o mocirlă și descoperă ăștia că atunci când erai mic, ai dat cu mingea, ai spart un geam și ai fugit fără să-l plătești sau fără să fi avut tăria de caracter la șase ani să te duci să recunoști fapta, ei, toate chestiile acestea au dus la situația în care ne aflăm. Vârfurile societății civile n-au mai avut disponibilitatea de a intra în acest joc, pentru că nu cred că există cineva pe planeta asta care să nu aibă un mic secret, unul mai mic sau mai mare, unul care să fie dispus în a-l împărtăși cu cetățenii, avem moda asta de a eviscera pe oricine care a trecut dincolo de un etalon, totul e public. Nu te interesează rezultatul, te interesează cu cine am mâncat, cu cine am discutat. Nu te interesează dacă e făcută strada, ci că eu am stat azi-noapte până la ora două. Nu e problema ta. Din păcate, a devenit mult mai important unde ai stat și cu cine ai fost decât rezultatul muncii tale. Cei decenți vor face pasul înapoi aflând acestea și cum niciun loc nu rămâne neocupat, fac pasul înainte cei fără rușine și cei care se cred cei mai deștepți și uite ce avem.
A.O.: Aici e rolul educației formale a cetățeanului. Rolul presei e altul, acela de a da alarma socială, de a semnala ce nu e bine. Primul lucru care se învață într-o facultate de jurnalism este definiția știrii. “Un câine a mușcat un om" nu e o știre. Ştire este “un om a mușcat un câine”. Diferența o face exact extraordinarul, ordinarul fiind fapta comună. La fel și cu semnalările actelor politice pe care presa trebuie să le cearnă de faptul comun, de irelevant. Alternativa ar fi o presă laudativă care, abia ea, naște monștri.
I.P.: Mergeți la INS (Institutul Național de Statistică, n.r.), dincolo de faptul că ne pleacă niște studenți, destui gălățeni optează pentru munca în afara țării. Uitați-vă la mediul rural sau periurban, sau Brăila, veți vedea că, demografic, în ultimii șapte-opt ani, Galațiul este pe un trend ascendent. Pleacă unii, dar vin alții înapoi. INS dă 304.000 de locuitori ai Galațiului la momentul de față. Dacă vă veți uita pe raportările pe care le primesc zilnic despre incidența Covid, veți vedea că acestea iau ca număr de referință 310.000 de locuitori. Mentalul colectiv la nivelul Galațiului acoperă credința că nu mai e nimic de făcut. Cum s-a ajuns la asta? Dacă îl convingi în fiecare zi pe unul că e bolnav, după un an, ca în urma picăturii chinezești, ajungi și tu să crezi că ești bolnav. Devii ipohondru, ajungi să simți că te doare. Noi ne alarmăm că nu a venit o companie mare care să creeze locuri de muncă la nivel de directori. Toată lumea își dorește un job la birou, cu foarte multe mii de euro pe lună, mașină la școală, nu se poate. Chiar înainte de a veni dvs., a fost aici unul dintre marii investitori, poate cel mai mare din HoReCa la nivel local. Unul dintre hotelurile pe care le deține stă deocamdată închis, e în mijlocul orașului. Este închis pentru că nu vin oameni să se angajeze. Are 20 de posturi la liber de șase luni. Nu vine nimeni. Universitatea făcea înainte de pandemie Bursa Locurilor de Muncă. Numărul celor care treceau pragul acela era mai mic decât numărul de joburi scoase spre prezentare. Revenim la întrebarea anterioară: cum se adaptează orașul? Vine investitorul după ce știi tu să faci sau te dai tu după investitor. Dacă nu te adaptezi tu, cel mai probabil, dispari ca dinozaurul. Dacă până acum erai fierar betonist și, de mâine, toate fabricile se transformă în confecții metalice, înseamnă că va trebui să înveți să sudezi sau să tai. Dacă tu nu înveți lucrul ăsta și aștepți ca primăria să vină și să facă ceva cu fierul beton, ești în eroare.
A.O.: Primăria nu poate facilita apariția de școli profesionale, cursuri de calificare de scurtă durată care au încetat să existe?
I.P.: Ba există. În România, forma de stat există, în toate fostele licee profesionale. La absolvire primești o diplomă care spune că ești sudor, electrician etc. Există și școli, cursuri de reconversie profesională.
Ar trebui să și vrei. Din păcate, știu că n-o să fiu pe placul multora, eu m-am cam săturat să fim politically correct, să nu deranjăm pe nimeni. 80 la sută dintre cei care merg să facă reconversie profesională se duc pentru că se mai dau niște bani. Și chiar asta se întâmplă, dacă te înscrii la un curs, primești niște sute de lei pe lună. Foarte mulți nu se duc chitiți în a-și găsi acel job pentru care au urmat acel curs de trei, cinci, șase luni. Apoi e și un dezechilibru pe piață. Cei care doresc să se angajeze pretind, fără a arăta ce știu să facă, niște salarii și, pe de altă parte, cei care caută forță de muncă, în purul stil românesc, caută să-și maximizeze profitul aruncând pe piață salarii de mizerie, neatractive. Piața tinde, de obicei, să se echilibreze. Dacă nu găsesc o cameristă, de pildă, înseamnă că oferta nu e serioasă și trebuie să mai pun ceva la salariu. Pe de altă parte, nici tu, cameristă, nu poți avea pretenții extraordinar de mari. Ambii trebuie să facă un compromis.
A.O.: Revin la Faleza Dunării. De unde veți găsi fondurile necesare și când credeți că malul Dunării ar arăta altfel?
I.P.: Ghidurile pentru fondurile europene nu se vor lansa mai devreme de jumătatea anului acestuia. După experiența noastră, cel mai probabil, o faleză așa cum trebuie, realist, va fi în 2025.
A.O.: De la cine cereți sfaturi când aveți o problemă pe care nu știți să o rezolvați?
I.P.: Hai să răspund așa, într-o parabolă. Nu pot accepta sfaturi de la cineva de la care nu aș cere eu. Atâta vreme cât nu sunt dispus să-ți cer sfaturi, cel mai probabil, nici nu vreau să le ascult. Sfaturi îmi iau și credeți-mă că a fost o modalitate extrem de facilă de a învăța. Ea ține de, să spunem așa, cu cine te “înhăitezi“. Dacă vreți, în ale administrației, la nivel de finețe, recunosc a mia oară că am cerut mereu sfaturi de la trei oameni, pe doi îi voi aminti în mod special, este vorba de Bolojan și de Falcă, surprinzător, nu sunt de la PSD, sunt doi oameni de la care am “furat”, dacă vreți să spun așa, la nivel de finețuri. Măi băiete, fă mai așa, să vezi că va conta aia. Uite, mai degrabă iei un împrumut, sau nu, sau da, sau…. Când vine vorba de partea politică, aici, într-adevăr, trebuie să ai talent pentru absolut orice și să zacă în tine un apetit anume. Dar politica în sine e o sumă de experiențe, să știi cum relaționezi, să vezi cum te poziționezi, ai o sumă de informații în timp util și în timp real și cât mai reale cu putință, iar aici, din punct de vedere politic, recunosc că mă sfătuiesc atât cu oameni de la București, cât și cu oameni de la Galați. Dacă vreți să le dau nume, le dau și nume, celor de la București, nu, la Galați vorbesc, destul de des, când vine vorba de politică, cu domnul Nica, pentru că e un tip căruia nu poți să-i negi abilitățile și experiența, mai ales în domeniul politic.
A.O.: V-ați îndepărtat de prieteni de când sunteți primar?
I.P.: Mulțumesc lui Dumnezeu, nu am pierdut prieteni, poate că am câștigat foarte, dar foarte puțini, mă refer la unu, doi, trei. Marele meu avantaj e că vin dintr-o gașcă de oameni cu care mă știu, cu unii de mai bine de 35 de ani, eu am 40. Unii sunt și din politică. Dar 95 la sută dintre ei nu au nicio treabă cu politica. M-am văzut mai rar cu ei. N-am pierdut, eu sunt inimă largă și-i numesc prieteni pe mulți, dar cei cu care eu am crescut, m-am dezvoltat, m-am maturizat, poate unii dintre ei și-au pus amprenta asupra mea, pentru că marea lor majoritate sunt mai în vârstă decât mine, poate chiar cu zece ani, au rămas în același anturaj și, dacă îl schimbam, fiți sigur că vuia presa. A fost văzut cu ăla, a plecat cu ăla, sunt în aceeași gașcă de mulți ani și mă bucur că ei au fost înțelegători cu asta.
Alte detalii din discuția cu primarul municipiului Galați, Ionuț Pucheanu
A consemnat Adrian Onicescu
Adrian Onicescu este jurnalist freelancer, absolvent al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Hyperion, de loc din Târgovişte, stabilit în Galaţi, căsătorit, administratorul afacerii familiei, pasionat de istorie, fost ofiţer radiotelegrafist de marină la Tulcea, Constanţa, Atena (Grecia) şi Haifa (Israel).
