NEC PLUS ULTRA - Viaţa Liberă Galaţi

şi dacă ai să vii când bate vântul,/ să ai la tine un polog de grâu: mai merge moara, mai răsare luna,/ şi pentru turte încă nu-i târziu! să ai la tine mâinile frumoase/ şi sufletul înalt ca steaua mea: mai merge moara, mai aştept să vină/ în ochii mei…

să vii când clopotele cheamă la vecernie, când toate intră-n adormire şi visare - eu ţi-am împletit o coroană de mirt pentru această clipă de pace devastatoare! știu că tu îmi aduci o coroană de spini - aşa ai zis atunci, când a început să te mire sufletul meu foarte…

Aud şi văd cum strigă (de-acolo) şi aşteaptă cuvântul meu (întâiul) în formă de şotron, scris cu nuiaua dreaptă, sau zgâriat pe ţărnă, pentru Ileana, Gheorghe, Maria sau Ion... şi pentru toţi aceia, şi pentru toate-acelea care-au ştiut să joace-n pătrate ciobul strâmb, să-şi sară ne/norocul şi grijile şi plânsul...…

Chiar mă întreb pe mine însumi:/ oare de ce a fost aşa şi n-a fost altfel? mi se pare/ că asta e greşeala mea şi că acesta mi-i păcatul:/ aştept pedeapsă şi suport întreagă ispăşire până/ începe cântul de prohod? Şi cum era mai bine oare?/ aşa sau altfel? nu…

plouă...ce vreme frumoasă!/ gata, ies singur din casă – ceilalţi clevetesc la căldură,/ se uită pe geam şi înjură! ies singur din casă şi caut/ rămase ecouri de flaut şi zvon de tăceri catedrale/ rămase pe urmele tale! plouă...şi tare îmi place/ s-ascult cirlilai prin băltoace, cum pune pe rănile…

Şi am să-mi fac o cruce mare/ din creştet până la picioare... să zică, cine-o vrea să zică:/ ce cruce!... trebuia mai mică!... dar cine, oare, să-l îndemne/ să iroseasc-atâtea lemne bune de garduri şi de care?/ cine l-a pus să strice, oare, salcâmul ăsta falnic? cine,/ fără scrisoare de…

ieri - în toiul dimineţii - era câte pe ce să trec de la vorbe la fapte când mergeam de pe partea asta spre partea cealaltă şi era să mă calce tramvaiul 7!!! ieri - în jurul amiezii - era cât pe ce să trec într-o viaţă nouă când mergeam…

încet-încet, frumoasă şi sobră ca o văduvă de război şi de pace, se apropie dinspre ultimul cuvânt, nu zice bună dimineaţa, bună ziua, bună seara – şi începe, şi face, şi tace, şi face, şi tace, şi face, şi se miră că nu mă aude nici plângând, nici râzând încet-încet,…

m-am întâlnit cu moartea mea/ şi suspina că nu mai poate, stătea pe gânduri şi cerşea/...(doamne, ce moarte cumsecade!) cerşea de dragoste şi dor,/ cerşea de foame şi de sete... şi, când i-am spus că eu nu mor,/ s-a-ntors cu faţa la perete ş-a început să plângă mult,/ ca orice…

Jur pe Poezia mea de Onoare: sunteţi marmora lui Michelangelo şi enigma lui Da Vinci, sunteţi fiecare supra Tot şi Tot supra fiecare, sunteţi Dumnezei cu pestelcă şi Dumnezei cu opinci !!! Am vorbit cu lutierul din Cremona despre vioare – iar el zicea că visează şi ciopleşte numai Lebede…

Era cât pe ce, dar s-a oprit. Şi s-a prăbuşit. Şi au rămas cuibarele goale. Şi copacii au rămas goi şi ai nimănui. Şi văzduhul a rămas gol şi al nimănuia. Şi am început să (mă) întreb: al, a , ai, ale cui (mai) sunt şi (mai) rămân toate acestea…

Moto: „când îndrăgostiţii au luat peste tot foc,/ se prin de mână/ şi se aruncă amândoi/ într-o verighetă” - (Marin Sorescu) era cât pe ce să nu mi-aduc aminte – plângea torenţial şi orizontal şi vertical şi frumos şi trecea pură şi simplă printre cuvinte şi printre banal şi fabulos…