Evaluaţi acest articol
(14 voturi)
2 comentarii

În dimineţile întunecate de primăvară, cerul pare şi mai mohorât odată ce ajungi în parcul Coposu, alias Cloşca sau Parcul lui Durbacă, aşa cum îl ştiu unii. În căutarea unui loc de relaxare, locuitorii cartierelor Ţiglina I, II şi III aleg, de multe ori, să vină aici. Însă odată ajunşi în parc, pe chipurile lor se instalează dezamăgirea: băncile „proaspăt vopsite” cu rugină, gunoaiele la tot pasul, copacii neîngrijiţi, aleile pline de gropi construiesc o imagine dezolantă.

„E parcul nostru preferat şi ne pare rău că arată aşa. Venim aici în fiecare zi, pentru că stăm aproape,” spun cei pe care i-am întâlnit într-un moment de tihnă. Cine se face vinovat de aspectul locului? „Cei care au venit la conducere, în loc să continue ceva, au raşchetat. Eu sunt apolitic, nu mă interesează cine ce a făcut, important este să ducă mai departe, să crească...”, explică, cu obidă, un părinte venit cu fiul la joacă. „Poliţia nu-şi face treaba, de cinci ani n-am văzut nici măcar un poliţist să vegheze aici, aşa cum se întâmplă în Grădina Publică”, constată un bătrân care-şi trage sufletul pe o bancă.

Ce ar trebui să ştie cei care îşi aduc copii în parcul Corneliu Coposu?

Că nu prea mai există loc de joacă! Printre crengile şi frunzele tăiate şi uitate pe jos, o faţă zâmbitoare desenată pe un tobogan rămâne singura atracţie a locului de joacă uitat de responsabilii municipalităţii. Parcul îşi doarme somnul sub greutatea de beton a indiferenţei gălăţenilor. Peturile, hârtiile lăsate peste tot, câteva haine distruse şi aruncate la întâmplare te trimit cu gândul la o groapă de gunoi aflată la început de drum. Un scârţâit de leagăn se aude dintr-un colţ: un singur copil se gândeşte să îl folosească. „Vin când am timp. Este o mizerie de nedescris, uite, frunzele astea nu ar fi avut ce căuta aici, la ora asta şi nu este afişat nicun număr de contact al celor de la Ecosal. Am un copil cu autism, dacă el traversează de la dreapta la stânga, unde este şanţul ăla pe mijloc, se împiedică şi cade. Vii vara aici cu copilul la 40 de grade, iar leagănele astea nu le oferă micuţilor nicio siguranţă, ce să mai zic de confort!” explică părintele, cătrănit. Este trecut de ora 12,00, iar câţiva elevi cu ghiozdanele în spate iau cu asalt locul de joacă. Se plictisesc însă repede şi se pierd printre monumentele reci de fier vechi pe care stau scrise mesajele celor care au suferit din dragoste.

Capul jos, ochii la picioare

Parcul este amplasat pe un deal, în apropierea căruia este o râpă abruptă împrejmuită de copaci bătrâni cu crengi care aşteaptă doar un vânt mai puternic pentru a le cădea în cap plimbăreţilor.  Odată, valea era mai veselă, acum este „decorată” cu semnele civilizaţiei: peturi, hârtii, ba chiar şi un urs de pluş, trist că cineva s-a descotorosit de el, simbolul inocenţei pierdute în valea Ţiglinei. Singurul care şi-a făcut curaj să coboare este un om cu un hârleţ care scormoneşte pământul mlăştinos. Mergem mai departe, pe drumul ce ne conduce înapoi la etaj, mirosul înţepător de urină de pe scări ne îngreunează fiecare pas, ne ţinem respiraţia şi continuăm aventura, ocolind cioburile unei sticle revărsate pe treptele din mijloc. Natura este moartă, primăvara încă nu a reuşit să adauge plus valoare priveliştii, doar mesajele şi desenele pe care le-au lăsat amatorii de graffiti peste tot ne spun că aici există viaţă. Scările sunt sfărâmate, barele de protecţie sunt doar un vis frumos din viitor, ţevile groase de la canalizare se dezintegrează, iar pavajul îţi pune piedică din pătrat în pătrat. O secundă de neatenţie poate duce la o tragedie, iar sunetul sirenelor de pe salvare îţi face inima să bată mai tare. Spitalul Judeţean nu este departe, dar nu-i un loc căruia ai vrea să-i treci pragul.

Ziua trist, noaptea trist...

Am mai acordat o şansă locului, am revenit după lăsarea întunericului, când Galaţiul ar trebui să fie iluminat, la fel şi parcul Cloşca. Căţeii care-şi caută hrana se ascund în tufişurile stufoase, semn că ne permit să păşim pe teritoriul lor, doar câteva felinare vandalizate se mai luptă să ne lumineze calea, restul stâlpilor sunt în beznă, siluete filiforme şi fantomatice. Nu recomandăm plimbările sub clar de lună, locuitorii din zonă ne-au confirmat că uneori se mai adună oamenii străzii în căutarea unei bănci pe care să doarmă. Ieşim din parc pe partea cu staţia de troleibuz, ridicăm piciorul ca atunci când încercăm să ocolim un obstacol, poarta din fier măcinat de timp vrea parcă să ne pună piedică prin ţeava groasă din partea de jos. Mai aruncăm o privire către parc cu promisiunea că nu-l vom uita şi îi urăm „însănătoşire grabnică”...

Textul și fotografiile prezentate în acest pagini le aparțin semnatarilor, studenți în anul III la Facultatea de Litere a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, specializarea Jurnalism, coordonați de lect. dr. Daniela Bogdan.  Prin acest proiect, ziarul „Viața liberă” dorește să încurajeze generațiile tinere să se implice în viața orașului, semnalându-i problemele.

N.R.: Documentarea pentru acest text a fost realizată cu o săptămână în urmă, între timp, natura reușind să mai acopere, prin copacii înfloriți și tufișurile înverzite, din urâțenia spațiului. Cu toate acestea, realitățile prezentate de către studenți, referitoare la dotările și aspectul general al parcului, rămân valabile, de aceea îl publicăm ca atare. (V.L.)

Citit 2377 ori Ultima modificare Luni, 01 Aprilie 2019 17:55

2 comentarii

  • postat de Gore Marți, 02 Aprilie 2019 12:53 89.137.224.*** Link la comentariu
    0
    11

    Pacat de lucrarile de sculptura care fac orasul nostru atat de frumos! Sunt batjocorite de nepasarea autoritatilor!.

    Raportează
  • postat de Cetatean Luni, 01 Aprilie 2019 15:54 5.13.166.*** Link la comentariu
    0
    13

    A fost odata un parc frumos, la iceput mici si mari cutreierau parcul , florile udate ,curatenia era ok, acum e lasat la mila trecatorilor , oare ne apartine noua ,municipiului, de care primarie apartine , gardul ruginit apare

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.