Îl cheamă Vasile Niţu. Lumea-i zice Vasilică. Vasilică al lui Dumnezeu. Un om al străzii. Un om de pe stradă. Şi singur. Foarte singur. A fost născut demult, în urmă cu 24 de ani, pe 16 octombrie 1987, la Tulcea. Nu-şi cunoaşte părinţii. Nu i-a văzut niciodată. Îşi trăieşte viaţa în preajma Stadionului Oţelul, pe lângă micul fast/food vecin cu magazinul de uşi din coasta sud/vestică a Liceului Auto, nu departe de Biserica Sfântul Vasile. Când îl vezi, Vasilică pare senin, chiar zâmbeşte şi afişează un aer de fiinţă împăcată cu sine şi cu toate. Când îl asculţi, realizezi că vorbeşte aproape coerent, are puţine lacune, se vede că regretă nenumărate necazuri care l-au lovit încă de la vremea cântecului de leagăn şi al păcălitorului nani! nani!
Dacă asculţi pe unul şi pe altul povestindu-ţi despre acest flăcău bătut de soartă, afli întâmplări şi evenimente zguduitoare, nici nu-ţi vine să crezi cum de mai şade pe picioare, cum de reuşeşte să fie, totuşi, liniştit. De multe ori, această aparenţă nu este înşelătoare. Băieţandrul se străduieşte să-şi reprime furia latentă, plânsul care mocneşte în sufletul lui…şi alte şi alte apucături care ar putea să-l ducă la pierzanie, deşi o duce ca vai de mama lui, dacă femeia o mai fi trăind cine ştie pe unde şi dacă îşi mai aminteşte cum a lepădat trupul şi sufletul despre care, iată, scriem fiindcă nu putem trece nepăsători pe lângă drame şi tragedii, nu putem bate din palme când vedem o casă aprinsă ori când cineva zvârle păsări şi cărţi la gunoi.
"Am crescut numai în spitale, în cămine pentru copii şi pe stradă"
Aşadar, mergem să-l cunoaştem, să-l vedem, să vorbim cu el. Aproape în viteză, iese din mica terasă a fastfoodului şi vine glonţ la mine. Ştie că trebuia să ne întâlnim. "Mi-a spus tanti Luminiţa de la chioşcul cu ziare că urmează să veniţi, îmi pare bine, abia aştept să vă zic viaţa mea, să mă întrebaţi, să vă răspund, vreo două-trei zile n-am dat pe aici, am ajutat în altă parte, am dus crucea domnului Toader, care a murit, bărbatul femeii de la consignaţia de peste drum, mi-a dat ceva, n-am dus-o degeaba, eu merg în fiecare zi la biserică, mai ales după amiaza, nu cerşesc, dar nu refuz când mi se dă de pomană, merg şi mă închin şi doar atât îl rog pe Dumnezeu: să mă ajute să găsesc un loc de muncă!"- mărturiseşte flăcăul foarte bucuros, aproape dezlănţuit, parcă fiind convins că ziarul face minuni când vrea şi dacă vrea. Îl iau cu mine într-un loc unde sunt mese şi scaune, unde este mai cald, să putem vorbi, să aibă curaj să-şi scoată toate cuvintele din închisoare.
Bea coca-cola şi continuă să-mi spună că din spitalele tulcene a fost dus la "Centrul Pentru Copii" din Zebil, apoi a ajuns în Galaţi, la Şcoala "Simion Mehedinţi", unde a învăţat tinichigerie şi vopsitorie auto. "Toată viaţa, până acum, am crescut numai în spitale, în cămine pentru copii şi pe stradă, părinţii mei m-au abandonat din faşă, ştiu cum îi cheamă, îi cheamă Elisabeta Stoica şi Florin Muguruş, am auzit că locuiesc în zona Tecuci sau în jurul Tecuciului, mi-au spus asistenţii sociali, n-au venit să mă vadă cât am stat la Centrul de Primire nr. 9 din strada Traian, m-aş fi dus eu, dar n-am ştiut unde, aş vrea să-i văd, dar am auzit că mama deja e moartă de vreo şapte ani, că tata bea alcool de stinge…eu nu beau alcool, nu fumez, nu mă droghez…e greu, e tare greu, dar ce să fac? spuneţi dumneavoastră! ce să fac?".
"Deseori, merg la debarcader să văd cum oamenii vin, cum oamenii pleacă…"
Chiar aşa: ce să-i spun eu să facă? Vasilică se simte neputincios şi foarte singur în această situaţie fără ieşire. Trei luni, în vara acestui an, a măturat şi a cărat pubele la RER, dar a expirat contractul…şi gata!. Ca să-şi mai potolească dorul de părinţi şi de comunicare, merge prin Grădina Publică, pe la Bazinul de înot…"Deseori, merg la debarcader, la trecere bac, să văd cum oamenii vin, cum oamenii pleacă!…tare mi-i dor de părinţi, chiar dacă m-au abandonat de mititel!…nu sunt răzbunător, am auzit de la asistenţii maternali că am patru fraţi şi o soră, tare aş vrea să-i văd şi pe ei!…acum eu dorm într-un spaţiu la domnul George din I.C.Frimu, este un om foarte milos, mă mai lasă şi la televizor, mă uit numai la ştiri, îl mai ajut la treabă din asta măruntă, duc gunoiul şi pe aici şi pe acolo, nu ştiu dacă am neamuri…vreau să muncesc cu contract şi carte de muncă, am depus cv-uri în foarte multe locuri, la multe magazine, dar nu m-a căutat nimeni, nu am prieteni, nici nu vreau să am, sunt foarte periculoşi în lumea asta a noastră, mai bine singur, mă mai iau cu câte un câine, mă mai uit la cer, la stadion…e greu, e tare greu, dar ce să fac? spuneţi dumneavoastră! ce să fac?".
"Am citit doar poezii de Eminescu şi ceva cu Ştefan cel Mare de Sadoveanu"
Băiatul ăsta aproape mă derutează prin tonul şi sinceritatea lui. Nici nu ştiu ce să-l mai întreb. Vorbeşte aşa, fără să-l mai descos. De fapt, cred că nici nu-i corect să-l iscodesc prea mult. Văd că îi face bine defularea, spovedania aceasta mult aşteptată, lumina pe care crede că întâlnirea noastră i-o va răsări la capătul tunelului, la orizont. Întrebându-l câte ceva despre literatură, mă surprinde, mai ales prin vizorul precarităţii în care se află şi suferă cumplit, dar nu lipsindu-i dorinţa limpede de a-şi câştiga încrederea în sine şi în oameni, de a-şi câştiga demnitatea pierdută din cauza avalanşei de conjuncturi defavorabile destinului său.
"Am citit doar poezii de Eminescu şi ceva cu Ştefan cel Mare de Sadoveanu, când eram la şcoala specială de pe strada Bălcescu…mi-au plăcut, nu prea am avut condiţii la CP9, acolo veneau golanii şi ne cafteau şi ne luau banii, când eram acolo m-am dus să fac plajă la Brateş şi, uite, mi-am rupt piciorul drept, mi l-a pus în ghips la Spitalul Judeţean, sunt nişte oameni buni la acest spital, le mulţumesc…să ştiţi că nu am nici o prietenă, nici o fată cu care să vorbesc, să-mi trăiesc timpul şi vremea altfel, sunt foarte supărat că părinţii m-au abandonat, aş vrea să-i văd!…uite, merg la biserică, mai intru în vorbă cu oamenii, unii cred că numai Dumnezeu mai poate să aibă grijă de mine, dar eu vreau loc de muncă, să am eu grijă de mine, să nu las totul în plata Domnului, să nu las totul în seama lui Dumnezeu!…e greu, e tare greu, dar ce să fac? spuneţi dumneavoastră! ce să fac?".
Incredibil, dar adevărat: Vasilică a fost la Paris!
Convivul meu mă studiază. Din când în când, trage un gât de coca-cola, îşi drege glasul şi aşteaptă să-l duc în ispita destăinuirii, chiar dacă aceasta miroase a denunţ. Mi se pare ciudat că are încredere într-un "om de la ziar", în vreme ce alţii, nişte imbecili "norocoşi", cam de aceeaşi vârstă şi mai tineri, ţipă la mine: "Ia-l acasă, mă, dacă ţi-i milă de boschetari şi vrei să scrii despre ei!"…Mă rog, vorba aia, "nu mor caii când vor câinii", ăştia sunt "urmaşii Romei", "fructele" unor rătăciţi şi săriţi de pe fix…Eu îmi văd de Vasilică, îi fac poze, tare se mai bucură, nu-i prea vine să creadă că cineva îi dă atâta atenţie, îl plimbă prin parc, îl roagă să-şi încerce puterile şi să nu se amestece în tărâţe, să nu dea orhidee şi mărgăritare la porci, să nu se pişe contra vântului şi, mai ales, să nu păcătuiască mâncând chiftele de lebădă şi omletă de privighetoare. Se pare că înţelege. Chiar înţelege.
"Nu am nici o treabă cu Poliţia, sunt băiat cuminte (se vede!), nu umblu prin gunoaie, nu mă apuc de furat, nu umblu cu golani, nu scuip pe stradă, nu fac mizerie nicăieri…vreau să vă spun că nu am plecat niciodată din Galaţi!…adică, o singură dată am plecat cu autocarul, am fost trimis/dus cu forţa la Paris, la cerşit, nişte ţigani de pe strada Stelei m-au obligat, dar după două luni ne-a ghicit Poliţia franceză şi ne-a fugărit cu autocarul înapoi!…să ştiţi că de atunci am rupt orice legătură cu ţiganii!…e greu, e tare greu, dar ce să fac? spuneţi dumneavoastră! ce să fac?".
Amărăşteanul nostru solitar
L-aş compara cu Remi, eroul lui Hector Malot, din romanul "Singur pe lume", l-aş compara cu eroul/ciobănaşul lui Mihail Sadoveanu, din povestirea "Un om năcăjit" (aventurile primului au avut un final fericit, grijile celui de-al doilea au rămas la fel, ca şi cum bietul ciobănaş orfan ar fi fost născut direct matur)…Bietul Vasilică, parcă zbura de fericire prin parcul în care i-am făcut ultima fotografie, lângă un câine, apoi lângă un ceas, apoi lângă un stâlp de iluminat publicul!…până când a dispărut în viteză, spre locul unde zice că trăieşte, spre locul unde mai primeşte o vorbă bună şi un covrig de la tanti Luminiţa, de la tanti de la fastfood şi de la uşi!…locul în care speră şi crede că într-o zi vor coborî din tramvai sau din autobuz sau din ceruri doi oameni, un bărbat şi o femeie, şi vor spune că sunt părinţii lui.
Lui, acestui amărât solitar, i-a lipsit şi-i lipseşte apropierea şi dragostea de mamă, forţa şi caracterul din prezenţa unui tată responsabil, dar face tot efortul să nu se cunoască acest hiat din viaţa lui supusă precarităţii şi dez/nădejdii într-o continuă bătaie de vânt…Poate se aude (ştiu eu?!) pe ici, pe acolo, prin sufletele şi prin buzunarele celor care vor şi pot să-i ofere siguranţa zilei de mâine prin posibilitatea atribuirii unui loc de muncă ne/calificată…ehei, ce şansă am avut să văd şi să ascult un Vasilică respectuos, destul de elegant în ţinută şi în vorbire, dar cu existenţa haşurată de lipsuri şi imposibilităţi!
