Toată viaţa, poetul a mers cu ochii numai în pământ,
îmbrăcat subţire şi desculţ printre pistiluri şi stamine...
a mers de acasă până acasă, de nicăieri până nicăieri,
nu cumva să-i crape obrazul şi sufletul de ruşine!
Din când în când, să-şi mai potolească singurătatea,
făcea ca mierla, ca paiul de pâine, ca făt-frumos...
şi ducea buzunarele pline cu grăunţe la moara dracilor,
şi vorbea despre pace şi iubire cu sarsailă cel majestos!
În fiecare dimineaţă, poetul i-a sărutat mâinile mamei
printre somnuri de privighetori şi chilimuri de rouă...
în fiecare seară, să-şi mai potolească eternitatea,
striga luna să vină şi să înceapă cu mâinile amândouă!
Toată viaţa, poetul nu s-a gândit niciodată la moarte,
dar nu a pus lacăt şi nici n-a sfărmat zăvoare la mister...
s-a dus moara dracilor, s-a dus şi maică-sa, şi grâul...
şi acum stă singur şi ultim cu ochii închişi până la cer!
