S-apropie...ea este...nu se poate
să fie Alta, Altceva...nu am
decât o mare-mare bucurie:
parcă aş fi Ulciorul lui Khayyam,
din care bea întreaga Omenime
şi-aşteaptă s-o întrebe unde-a fost,
să-i mulţămească, să-i sărute mâna
fiindcă ea-i de-a pururi Lege, Rost!
S-apropie încet şi-nlăcrămată,
cu mâinile întinse spre Atunci,
când număram până la Şapte Taine,
până la Zece straşnice Porunci!
Sigur că da...se vede pe drumeagul
pe care-l ştiu, pe care şi tu-l ştii:
parcă nu pot să cred că vine Mama
întru-nceputul altei Veşnicii!
[păcat că-i doar un Vis pe care-l poartă
Deşertăciunea (cui?) din poartă-n poartă!]
Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” Lege şi Rost (in/credibil tangou?) Scris de Ion Zimbru
