Şi simt o prezenţă stranie-n odaie
cum trece prin aer, prin lucruri, prin vreme,
prin timp şi prin gândul că poate fi cine
aş vrea chiar să fie aici, să mă cheme
alături, acum, la o cană cu apă
şi-un dulce cuvânt din cireşe amare,
la vorbă înceată, puţină şi clară
ca plânsu-n irisuri de nu-mă-ui-ta-re!
Stranie, dar blândă ca plânsul vioarei
uitate prin volburi să cânte-n aminte
la greieri când noaptea învăluie crucea
şi nu se mai văd cele două cuvinte
pe care le-aud căutând prin odaie,
pe care le simt mângâindu-mi cea frunte
rămasă în urmă, sub stele amare,
sub rugi inutile, sub vorbe mărunte!
Şi nu mi se pare... nu, nu mi se pare...
şi nici n-o să-mi pară, vreodată, că nu e
această prezenţă absentă-nainte
absenţă prezentă acum... şi în cuie
bătută pe timp şi pe vreme-n vecie,
pe liniştea sfânt-a icoanelor care
păzesc şi adună ecouri curate
ca plânsu-n irisuri de nu-mă-ui-ta-re!
Ca plânsul vioarei prin volburi aminte (întru memoria doamnei Elena Cilincă, odihnească-se în pace!) Scris de Ion Zimbru
Ion Zimbru
Articole recente - Ion Zimbru
Două zile cu Maria la cules (IV) Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” ULTIMA ÎNFLORIRE (la mormântul doamnei Dida Budacu – Respect!) Două zile cu Maria la cules (II) Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” ABANDON (stare de zi pe unitate) Două zile cu Maria la cules (I)
Mai multe din această categorie:
