Îmi pare rău că am să las/ Singurătatea fără mine
cum am lăsat atâtea clipe/ praf şi cu inima la gât...
s-au bucurat când au văzut/ cum se înalţă din stamine
şi din pistiluri aşteptare/ de timp frumos, de timp urât!
Ea nu ştia, eu nu ştiam/ cum face inima la vale,
cum face inima când pierde/ din sângerosul ei câştig...
ne-am dus pe dealuri să aflăm,/ din orizonturi catedrale,
cum ne numim Singurătate,/ cum suntem totul şi nimic!
Era să uit ce vreau să spun:/ eu te salut, Singurătate...
îţi las ce ţi-a plăcut la mine:/ mult şi puţin, aşa, frumos...
mă duc într-un trecut încet,/ cu flori şi frunze crenelate,
mă duc să caut alte clipe/ de jos în sus, de sus în jos!
Seminţe de Singurătate (la mormântul lui Petru Capotă, Dumnezeu să-l ierte!) Scris de Ion Zimbru
Ion Zimbru
Articole recente - Ion Zimbru
Două zile cu Maria la cules (IV) Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” ULTIMA ÎNFLORIRE (la mormântul doamnei Dida Budacu – Respect!) Două zile cu Maria la cules (II) Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” ABANDON (stare de zi pe unitate) Două zile cu Maria la cules (I)
Mai multe din această categorie:
