Şi poate chiar am să ajung/ tocmai la marginile tale,
măcar o clipă să-nţeleg/ de ce, de unde, până unde
se-ntâmplă tot ce (n)-am văzut,/ (n)-am auzit pe-această cale,
tot ce mai ştiu, tot ce mai cred/ că e frumos şi (nu) s-ascunde...
şi (nu) mă-ndeamnă la păcat,/ şi mă condamnă la candoare,
se naşte-n orişice moment/ şi-n orişicare clipă moare!
Şi poate chiar am să te rog/ să-mi dai alăturea de tine
un loc de veci, mărunt, egal/ cu (ne)putinţa firii mele
de-a renunţa la vis, la dor,/ de-a (nu) mai şti că (nu) mai vine
cel care-(am) fost alesul tău/ la rătăcirea printre stele...
şi poate chiar am să-(ţi) plătesc/ prin lăcrămări torenţiale,
acolo şi atunci, mereu,/ tocmai la marginile tale!
Şi poate chiar am să-(ţi) mai scriu,/ aşa, să-nveţe lumea toată
şi să priceapă cum (nu) poţi/ să (nu) fii pururea-mpăcată
cu sufletul şi gândul meu,/ care (nu) ştiu să (nu) se mire
şi-acum şi-atuncea şi-orişicând,/ frumoasa mea Nemărginire!
