Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” CIMITIRUL APEI (poem de/spre sete)

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Nimeni nu le mai ascultă/ clipocitul izvorârii,

nu le mai râneşte nimeni,/ nimeni nu le mai aşează

rostu-n sunet şi-n culoare/ şi în piatră – nici poeţii

nu le mai slăvesc menirea/ într-un vers ori într-o frază!

 

Părăsite şi uscate,/ bat fântânile la poartă –

nimeni nu le mai deschide,/ nimeni nu mai are apă,

să le dea o picătură,/ cât s-ajungă până unde

nici o sete nu rezistă,/ orice sete se îngroapă!

 

Mor fântânile de sete/ şi se pierd în amintire –

locul unde-au fost odată/ e mai trist ca niciodată,

parcă e sfârşitul lumii,/ cred că e sfârşitul lumii –

clocoteşte Marea Vie,/ se usucă Marea Moartă!

 

Bat fântânile la poartă/ – nimeni nu le mai deschide,

nimeni nu le mai aude,/ nimenea nu le mai vede –

şi se duc hăt-hăt departe,/ într-un Cimitir al Apei,

unde Dumnezeu stă Singur/ şi cu faţa la Perete!

Citit 6028 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.