Zicala „pe dinafară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul” nu se potriveşte cu sectorul Căilor Ferate Române. Ca să ilustrezi fidel realitatea, ar trebui să spui pe dinăuntru e vopsit ce e vopsit, iar leopardul e liber în peisaj, acţionând sistematic în cadrul ofertei pe care ţi-o propune călătoria cu trenul. Ceva de speriat, nu alta!
Pe dinăuntru, navă spaţială
Când urci într-una dintre garniturile de tren noi, ai senzaţia că l-ai apucat pe Dumnezeu de Picior. Culoare, lumină albă, spaţii elegante, fotografiezi o adevărată navetă spaţială pusă la dispoziţia călătorului pentru a călători comod, sigur (cine mai spune asta?) şi cu posibilităţi moderne de a-ţi ocupa timpul.
Multe dintre garnituri au priză pentru calculator, aşa că te poţi uita la un film, poţi lucra, altele te îmbie cu cafea şi gustări. Faţă de aglomeraţia de pe şosele, de pericolele cărora trebuie să le faci faţă dacă eşti la volan, călătoria cu trenul, chiar pipărată, pentru că biletele nu sunt ieftine, pare o alternativă fericită.
Pe dinafară, doar belele
Numai că leopardul pândeşte de după gard. În primul rând, după atâtea accidente cu deraieri săptămânale, călătorii obişnuiţi ai căii ferate se gândesc în ultima vreme de două ori înainte de a-şi cumpăra o dată bilet.
Următorul motiv, fără nici o legătură cu evenimentele din ultima vreme, este orarul aleatoriu al trenurilor, suspendate sau anulate când nu te aştepţi, respectând din ce în ce mai rar programul anunţat o dată în an.
Peste toate astea, pe trasee diferite, în momente diferite, apar întârzieri, de cele mai multe ori neanunţate, punctualitatea acestui mijloc de transport fiind demult doar o vorbă în vânt.
Aventuri pe banii noştri
Şi, ca să particularizăm şi cu ceva mai aproape de casă, să dăm exemplul unui drum de la Galaţi la Bucureşti, care acum trei decenii se făcea şi în trei ore, iar astăzi se face, cu trenul, în medie în patru ceasuri. Calea ferată fiind aceeaşi. Sau poate tocmai din cauza asta.
Pe traseul spre Bârlad, scorurile sunt şi mai mari, am auzit şi de şase ore o călătorie, drumul fiind o aventură pentru cei care au timp serios de pierdut.
Cert este că, în relaţia românului cu trenul, primul iese mereu în pierdere. Dă bani, de exemplu, pentru un anume tip de tren, dar habar nu mai are care e diferenţa între accelerat şi rapid, de ce garnitura opreşte în şapte sau în cinci staţii.
Cocoţat în cabina albastră a vagonului, albit de neonul veşnic aprins, călătorul priveşte cum se preling impiegaţii în pas de vals prin toate haltele şi este cuprins brusc un dor de jogging pe lângă trenul cu care nu doar o maşină mică ci şi un om s-ar putea întrece.
Şi când te gândeşti că România are căi ferate de pe la mijlocul secolului XIX. În atâta vreme ar fi trebuit să căpătăm ceva experienţă…
