Cum se plâng morţii la capela Cimitirului Sfântul Lazăr
Foto: Iulia Kelt

Cum se plâng morţii la capela Cimitirului Sfântul Lazăr
Evaluaţi acest articol
(24 voturi)

În clipe de mare tristeţe, când o persoană dragă moare, acceptarea şi depăşirea momentului ar trebui să fie singurele griji ale rudelor şi apropiaţilor defunctului. Zilele în care cei apropiaţi îşi iau rămas-bun ar trebui să se petreacă într-un ambient curat şi liniştit, care să  le respecte pe cât posibil necesităţile emoţionale. Când orice urmă de energie este cheltuită pentru a trece prin durerea cumplită a pierderii unei vieți umane, chestiunile legate de logistică şi birocraţie  ar trebui să fie ultima problemă cu care să ne confruntăm. Realitatea este însă alta.

Condiții mizere, atitudine, asemenea

La capela Cimitirului “Sfântul Lazăr” din Galaţi, lucrurile par, însă, deprinse dintr-un film de groază, iar familiile îndurerate au de suportat, contra cost, condiţii mizere, începând de la camera dedicată găzduirii celui decedat şi până la grupul sanitar pus la dispoziţia lor. Situaţia ne-a fost semnalată telefonic de către un fiu îndoliat şi îngenunchiat de umilinţa la care atât el, cât şi celelalte rude, precum şi cei apropiaţi lor, au fost supuşi, prin serviciile funerare oferite de către administraţia cimitirului.

“Sperăm să tragem un semnal de alarmă, să sensibilizăm organele locale asupra condiţiilor inumane în care sunt primiţi decedaţii”, ne-a mărturisit Diaconu Gheorghe, care a depus în capela respectivă rămășițele pământești ale mamei sale.

Ajunşi la faţa locului, am fost îngroziţi încă de la vederea clădirii care a adunat, de-a lungul anilor, o cantitate infinită de durere sfâşietoare, la care s-au adăugat frustrarea şi sentimentul de vinovăţie izvorâte din neputinţa celor care, din nevoie şi din disperare, au decis să petreacă ultimele clipe alături de cei dragi, în asemenea condiţii improprii. ANu reușim să găsim nicio scuză pentru lipsa unor igienizări și mai ales pentru atitudinea celor care ar trebui să asigure condiții decente. Administratoarea cimitirului, la care ne-am dus să întrebăm de ce nu se face curățenie, a spus că  „nu i-a obligat nimeni să rămână aici”. Ca și când nu ar fi îndatorirea dumneaei să asigure curățenia și igienizarea spațiilor pe care le pune, contra cost, la dispoziția celor în nevoie. Dacă pereţii dărăpănaţi şi ponosiţi ar putea vorbi, cine știe câte asemenea dovezi de cinism nu am afla... Cred că nici mintea, dar nici sufletul oricărui om normal, solidar cu durerea, nu poate înţelege motivele care stau la baza indolenţei afişate în faţa celui mai crud eveniment prin care noi, cu toții, trecem, mai devreme sau mai târziu.

Privegherea în mizerie 

Treptele sparte şi crăpate, din materiale diferite, lemn și ciment, prima chiar mochetată, duc către intrarea în casa groazei, ale cărei uşi scorojite stau proptite cu două pietre asemenea lespezilor care se aşează pe morminte, pecetluind o durere dublă, una firească, cealaltă izvorâtă din lipsa crasă de respect.

Holul întunecat este străjuit pe de o parte şi de alta de camere mortuare, care, cel mai probabil, ascund în spatele uşilor închise aceeaşi mizerie ca şi cea existentă în camera în care am intrat noi pentru a constata condiţiile în care are loc privegherea, menită să-i îndepărteze pe cei îndoliaţi de grijile lumeşti şi să-i apropie de sufletul celui pomenit.

Miros înţepător, geamuri lipsă, un calorifer ruginit, un aer condiţionat nefuncţional, o masă şubredă şi instabilă, al cărei echilibru este menţinut de un şomoiog de hârtie îndesat sub unul dintre picioare şi straturi peste straturi de murdărie acumulate de-a lungul timpului. Aceasta este situaţia în care rudele îndoliate trebuie să-şi plângă morţii, în ultimele clipe petrecute împreună. O piatră în plus, adăugată colosului care le apasă sufletele.

Baia de la capătul holului, ca o cameră de tortură

La capătul holului se sfârşeşte situaţia macabră, din păcate reală, în care apropiaţii şi rudele sunt nevoiţi să-şi ducă tristeţea, dar începe o alta, la fel de dureros de reală, de care nimeni nu poate scăpa.

Corpul sanitar aflat aici este aproape imposibil de descris în cuvinte. În paragină ar fi poate un termen bun, arată ca și când clădirea ar fi părăsită, nefolosită. O uşă fără clanţă, pereţi sparţi, faianţă veche şi rosturi poroase pline de germeni, două oglinzi ruginite, o singură chiuvetă acoperită de un strat gros de jeg, de la robinetul căreia apa curge în neştire, de fiecare dată când îl deschizi, inundând cimentul pardoselii.

Precizăm că, faţă de toate aspectele descrise de mai sus, am solicitat un punct de vedere din partea directorului societăţii Gospodărire Urbană, în subordinea căreia se află Administrația cimitirelor, dar, până la închiderea ediţiei, nu am primit niciun răspuns. Vom reveni cu răspunsul atunci când ne va fi furnizat.

Citit 9259 ori Ultima modificare Vineri, 10 Mai 2019 22:26

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.