Am citit recent un interviu al unui regizor american, Tarantino. Am şi văzut câteva dintre filmele lui, cu toate că fac parte din segmentul de populaţie care închide ochii când pe ecran se lăţeşte o baltă de sânge. Omul face apologia violenţei.
Şi crede în puterea cu care violenţa atrage spectatori la filmele sale. Fenomenul, indiferent dacă este tratat artistic sau ca informaţie, face parte din realitatea noastră imediată. Şi nu de azi de ieri. O întreagă istorie a violenţei se constituie în obiect de studiu pentru omenire.
Copiii învaţă la şcoală cum s-au bătut dacii cu romanii, despre ororile din cele două războaie mondiale şi despre atrocităţile comise de nazişti. Trecutul recent e marcat de violenţa cu care fanatismul islamic se împotriveşte civilizaţiei occidentale.
Căderea Romei antice şi războiul troian, invaziile barbarilor, războiul celor două roze, povestea dinastiei Tudorilor etc nu sunt doar simple lecţii de cultivat copiii, ci felii din istoria violenţei umane.
Tarantino spune că o bătaie pe stradă atrage mai uşor atenţia decât doi tineri care se sărută şi nimeni nu poate nega lucru acesta. Cu toată aversiunea noastră afişată faţă de ştirile de la ora cinci, acestea au în continuare cel mai mare număr de spectatori.
Şi chiar dacă violenţa verbală îşi face loc în unele sfere, considerate elevate, în „detrimentul” celei fizice, apetitul uman pentru scenele tari rămâne acelaşi. Oamenii stau mereu în aşteptarea sângelui care ar putea să curgă.
Poate doar sexul să mai rivalizeze cu brutalitatea şi, se vede cu ochiul liber, chiar încearcă să o facă. Nu e nici jenant, nici umilitor să recunoşti acest lucru. Pentru că este vorba despre caracteristici general umane. Este însă cumplit să manipulezi populaţia apăsând doar pedala instinctelor primare.
Faptul că un regizor face un film în care scenele de violenţă sunt de un realism zguduitor poate fi considerat act artistic, dar folosirea zilnică (şi conştientă) a imaginilor fruste, de violenţă reală, cu şi fără acceptul „combatanţilor” şi cu atât mai puţin al privitorilor, victime colaterale ale sălbăticiei umane, de la care îşi pot sau nu lua ochii, este manipulare.
Lipsa totală a informaţiei din zona opusă, a calităţii, umanismului, milosteniei, profesionalismului şi succesului etc distorsionează percepţia despre tipul de societate în care trăim, mută centrul atenţiei şi incită.
Violenţa naşte violenţă nu este o simplă zicere, este o realitate confirmată. După cum lejeritatea verbală, naşte libertăţi jignitoare, după cum moda naşte priorităţi ocazionale, sau încălcarea legii de către unii face posibile precedentele pentru alţii.
Totul duce undeva, are consecinţe şi determină modificări vizibile în timp. Pare simplă teorie, dar nu este. Lupta se duce mereu, cu noi înşine sau în afara noastră.
Totul este să putem fi în acelaşi timp combatanţi şi spectatori inteligenţi, capabili să deschidem sau să închidem ochii când trebuie. Tarantino ne oferă varianta artistică, noi o producem, sau doar o consumăm, pe cea reală.
Alegerea, însă, ne aparţine.
Katia Nanu
