Învățătoarea Iulia Pricopescu, fiica preotului Constantin C. Pricopescu și nepoata preotului Constantin Pricopescu, a adunat în buchetul vieții 93 de ani. S-a născut la 6 decembrie 1926, în comuna gălăţeană Priponești, fiind ultimul copil din cei patru ai familiei Ecaterina-Tinca și Constantin C. Pricopescu. Iulia Pricopescu a urmat Școala Primară din satul natal, apoi, între anii 1938 și 1946, a studiat la Şcoala Normală "Mihail Sturdza" din Iași.
Cum era atmosfera din familie
"Viața mea, a surorilor mele - Aurora și Cornelia - și a fratelui meu a fost o binecuvântare, fiindcă am avut șansa să vedem lumina zilei într-o familie deosebită. Mama mea era casnică, fiindcă avea patru copii de crescut, pe când tata, fiind preot, pe lângă familia sa naturală, avea multe griji, cea mai importantă fiind cea de propovăduire a Binelui pentru luminarea și ridicare a comunității în care ne-am născut, am crescut, am iubit...", spune Iulia Pricopescu.
Tradiții creștine şi școala în perioada interbelică
Învățătoarea povestește că, într-o casă de preoți din tată în fiu, cei doi părinți și-au dat tot intereseul ca autenticul să înlăture deprinderile care erau în dezacord cu dreapta-credință și cu tradiția noastră străbună, atât în familia naturală, cât și în cea a comunității din Priponești. "Cele mai dragi momente din copilăria mea sunt legate de marea sărbătoare din Ajunul Crăciunului și de Nașterea Domnului, când casa preotului era prima casă care era colindată. Toate cetele de copii și flăcăi veneau întâi să ceară binecuvântarea părintelui și abia după ce ne colindau porneau prin sat să ducă vestea minunatei Nașteri a Pruncului Iisus. Mergeau și cu «Steaua». Era o atmosferă caldă, tainică și sinceră. Copilăria mea și a generațiilor din perioada interbelică a avut o curățenie aparte, sub toate aspectele ei. Mai târziu, ca învățătoare, acest fapt am încercat să-l imprim și elevilor mei".
Astăzi, casa părintească a învățătoarei Iulia Pricopescu, un conac de început de veac XIX, dă semne de „oboseală”. O fotografie cu familia părintelui Constantin C. Pricopescu, în fața conacului, readuce atmosfera patriarhală din familia tradițională a satului românesc. Privind spre anii copilăriei, când era vremea colidatului, doamna Iulia îi vede aievea pe cei doi părinți ai săi, stând în balconul casei și primind cetele de colindători. "În perioada colindelor, intram și eu în ceată și purtam un costum național al mamei mele. Acel costum este astăzi la o nepoată de-a mea, după o soră, care trăiește în New Mexico, în America. Pentru colinda noastră, părintele și maica preoteasă ne dădeau colăcei, turte, nuci, mere și câte un bănuț. La fel eram primiți și la celelalte case. O atmosferă aparte era și la Paște, când, iarăși, cetele de copii veneau cu «Hristos a înviat!» și, după răspunsul pascal «Adevărat a înviat!», fiecare copil primea cozonac și ouă roșii", își amintește doamna Iulia.
"Școala a fost o bucurie și la clasele primare, dar și în cei opt ani în care am învățat la Iași. De altfel, toți copii din familia mea au studiat la școli înalte, la Iași, și toți am fost respectați pentru ceea ce am realizat prin studiu, rugăciune și prin darul de har, primit de la bunul Dumnezeu!", ne-a spus Iulia Pricopescu.
Cariera de dascăl, o pasiune
"Un rol deosebit în educația noastră l-au avut părinții, dar și bunica mea maternă, Zamfira, care deși locuia la Coasta Lupii, comuna Nicorești, era foarte prezentă în viața noastră. Bunica Zamfira era pentru cei din sat «coana Zamfira»; era bună cu noi, dar și exigentă. Nici nu avea cum să fie altfel, deoarece avea cinci copii, dintre care patru fete și pe toate le-a dat să învețe carte. Bunica maternă a avut mare grijă cu fetele ca să nu o facă de rușine, cum ne spunea dânsa. Le-a măritat pe toate cu cine a dorit bunica, nu cu cine au dorit ele, dar au fost toate realizate. Băiatul bunicii Zamfira, fratele mamei, a fost preot, părintele Mihai Dimoftache de la Biserica «Visarion» din București. Și sub influența bunei mele Zamfira, dar și a părinților și a dascălilor cu care am învățat, mi-am dorit să devin învățătoare. Socoteam eu, și nu am greșit, că așa le dau o șansă oamenilor să devină Oameni, fiindcă întotdeauna am considerat că omul este cel mai frumos și mai valoros capital al unei comunități.
Cu toate greutățile pe care le-am întâmpinat, am privit profesia mea ca pe o mare pasiune, deși, prin anii 1950, am fost pedepsită, pentru că eram fiică de preot. M-au trimis atunci să predau la Vinderei, apoi la Valea Lungă și în mai multe localități din județul Vaslui. Dar încercările vieții m-au întărit. Dacă mi-ar permite picioarele, și acum aș merge la școală să mai văd măcar odată locul acela care mi-a adus atât de multe satisfacții".
Sfaturi pentru părinții şi profesorii de astăzi
"Astăzi, nimic nu se mai aseamănă cu viața de la sat de acum aproape un veac. Tata era la un moment dat inspector cu activitatea misionară în județul Tutova și mă lua cu Dumnealui. Îmi plăcea ce se discută și adeseori, la întoarcerea spre casă, îi puneam întrebări tatălui meu, ceea ce l-a deternimat să mă dezmierde «Căndeluță»! Cred însă că oricât de mult ne-am moderniza, manualul digital nu-i dă elevului aceeași senzație de real, de adevăr. Dimpotrivă este o mare minciună. Cred că atât în familie, cât și la Biserică și la Școală, scopul educației trebuie să fie cel de a-i deprinde pe semeni cu omenia, hărnicia, rugăciunea, bunătatea și fapta bună. Cred că aceste calități trebuie să ne caracterizeze, pe noi - oamenii - de la leagăn și până la mormânt, pentru a rămâne vii și dincolo... Trebuie ca părinții, în familie, să le formeze aceste deprinderi copiilor lor, iar şcoala să le continue, să le aprofundeze, în funcție de puterile și afinitățile copilului. Rolul primordial în viața fiecăruia dintre noi trebuie să-L aibă Dumnezeu. Altfel, va prolifera răutatea, care este de nestăpânit în ultimii ani".
