Scrisoarea din care voi cita câteva rânduri a venit după ce medicii de familie încheiaseră contractul cu Casa de Asigurări. Aşa că subiectul ei fiind chiar acesta, ar trebui să o considerăm depăşită.
Şi totuşi, durerea cu care un bolnav îşi spune păsul rămâne, crudă, o realitate greu de ignorat. N-o să dau numele pacientului. Ceea ce a scris poartă şi amprenta bolii, suferinţa fiind de multe ori prilej de generalizări.
Îmi pun numai întrebarea dacă cei vizaţi simt apăsarea unei răspunderi în faţa acuzelor pe care le aduce un cititor, bolnav, cu handicap, fără posibilităţi materiale, obligat să se lupte pentru viaţa sa cu sistemul de sănătate românesc.
Prea mulţi pacienţi?
„Aceşti medici de familie au ajuns să racoleze pacienţi cu miile, numai pentru a-şi asigura venituri de zeci de milioane. În schimb preocuparea lor faţă de pacienţi lasă foarte mult de dorit, atât ca act medical în sine (care fie vorba între noi, nu-i angajează cu nimic în afara unor obligaţii birocratice), dar mai ales ca mod uman de comportare”, scrie J.D. din Galaţi.
În schimb, tot ei se plâng că nu au timp să se ocupe de pacienţi care sunt… prea mulţi. Iniţiaţi realizarea unui calcul exact de câţi pacienţi se poate ocupa un medic de familie în cele câteva ore de lucru, pe care şi aşa nu le respectă, deoarece mulţi vin târziu şi pleacă mai repede de la program.
Unii câştigă aşa de mulţi bani încât îşi permit să plătească din banii lor un fel de bodyguarzi, bărbaţi tineri şi voinici care, prin comportamentul lor, impus, îi nemulţumesc pe pacienţi. În unele cabinete, femeile sunt nevoite să se dezbrace în prezenţa lor.
Dacă li s-ar tăia o parte din pacienţi, ar putea să mai apară şi alţi medici de familie, tineri, care ar rămâne în ţară. Şi se pare că tinerii sunt mai omenoşi”.
Analizele, marea durere
„O a doua mare problemă a bolnavilor sunt analizele medicale de orice fel (tomografii, ecografii, de sânge etc). Cei care făceau aceste analize la preţ redus sau gratis reclamă CAS că nu vor să mai încheie contracte cu ei. Că toate analizele se vor face numai cu bani”.
„Adică o tomografie, în loc de 50 de lei, va costa 310. Dar pentru cei cu handicap, care prin lege au dreptul la analize şi reţete gratuite, ce are de zis Casa?”
„Nu am bani pentru medicamente şi analize. Şi nici nu vreau să cerşesc. Ce-mi rămâne de făcut?”
Dincolo de generalizări şi de speranţa cititorului că presa are atâta putere încât să pretindă ca ministerul de resort să facă ce spun ziarele, scrisoarea este una de un realism tragic.
Şi cei vizaţi ar trebui să explice de ce percepţia bolnavului despre medic şi serviciile acestuia, despre Casa de Asigurări şi obligaţiile ei este aceasta. Pentru că J.D. nu este singurul care gândeşte aşa.
