* „Nu vorbea, nu ştia să mănânce, să meargă şi făcea pe el * Acum e ditamai cavalerul şi ne contrazicem” * „Mi-a murit un copil, într-un tragic accident şi am luat un copil cu handicap grav ca să recuperăm ceea ce am avut” * „Când i-am desfăcut o banană, a început să ţipe, speriat! Nu ştia ce e!” * „Atunci nu putea să meargă, acum joacă mingea şi strigă «Goool!». Mă credeţi că acum nu mai fac deosebire între ei şi copii mei?” * Grădiniţa Andiana din Cudalbi este o mană cerească * „Copiii noştri gândesc încet, ca să nu spunem diagnostice, că doare” * Performanţă: doi dintre copiii cu nevoi speciale au ajuns în învăţământul de masă *„Fundaţia „Inimă de Copil” şi Protecţia Copilului le-au oferit o viaţă adevărată * Doi la sută din impozitul pe veniturile dvs., care altfel rămân în buzunarul statului, ar însemna enorm pentru ei *
Sunt nespus de prietenoşi şi de sociabili cu oricine trece pragul Grădiniţei Andiana din Cudalbi. Sunt dornici să-ţi capteze atenţia, să comunice cu tine, chiar dacă uneori cuvintele nu-i prea ajută.
Îţi pătrund în suflet cu o privire, un zâmbet, cu un gest: o mână întinsă prieteneşte. Sunt frumoşi, curaţi şi mândri de toate realizările lor: desene, mici lucrări plastice, jocuri educative rezolvate sau chiar poezii învăţate.
I-am văzut pe scenă dansând greceşte, muzică populară şi modernă, jucând într-o piesă de teatru. Au fost minunaţi!
Oricine i-ar vedea în oaza lor de bucurie şi speranţă, la Grădiniţa şi Centrul de zi Andiana, ale Fundaţiei „Inimă de Copil”, n-ar putea face diferenţa între ei şi oricare alţi copiii.
Totuşi, diagnosticele lor sună cumplit: autism, retard, sindrom Down. Cei care le-au schimbat viaţa, instructori, asistenţi maternali, preferă să spună doar că gândesc mai încet decât alţi copii.
Aici, la Cudalbi, au găsit cui să spună „Mami!”. Au prieteni! La Cudalbi e o adevărată comunitate a familiilor care au luat în grijă un copil cu nevoi speciale.
Micuţii de demult, ajunşi acum adolescenţi sau tineri, au nu doar o familie adevărată, în locul celei care i-a abandonat, dar şi un loc unde să înveţe.
Grădiniţa Andiana este o mană cerească unde, graţie instructorilor Vasilchiţa Dinu, Eugenia Miron şi logopedului Costică Ghenea, dar şi a asistenţilor maternali ai Direcţiei pentru Protecţia Copilului, au progresat enorm.
Doi dintre copiii Andianei au ajuns în învăţământul de masă şi asta e o performanţă fantastică!
„Trei copii, trei flori”
Eugenia Miron, instructor la Grădiniţa Andiana, şi mama ei, Nataliţa Istrate, şi-au legat vieţile de soarta copiilor cu nevoi speciale.
Mamă a doi copii, Eugenia Miron se ocupă din 2003 de copiii cu nevoi speciale de la Andiana. Nu i s-a părut nimic ieşit din comun ca mama să aibă grijă de alţi copii cu probleme. De fapt, întreaga familie i-a primit pe toţi cu sufletele deschise.
După ce a născut şi crescut trei copii, Nataliţa Istrate a decis că poate fi mamă - scuzaţi, mie îmi sună ciudat „asistent maternal” - şi pentru alţi copii. A avut deja grijă de 3 copii şi le-a schimbat vieţile în bine:
„Ion a fost primul. Când l-am luat, făcea pe el, nu vorbea, dar încet, încet, l-am adus pe drumul cel bun şi am făcut om din el. Acum are 23 de ani. La 18 ani mi s-a spus să-l dau, că e adult”.
„Nu-mi venea să mă despart de el. Auzind că ar putea ajunge într-un spital sau centru, am întrebat dacă îi găsesc o familie, îl lasă? O cuscră a fost de acord să-l ia şi să-i fie asistent personal. Când mă vede, Ion îmi sare în gât şi îmi spune: «Mama!»”.
„Pe Bogdănel l-am luat de la mama lui. Era suspect de TBC. Săracul, când mi l-a adus era plin mâl, ca purcelul, nu aveai unde să-l atingi de atâtea pişcături. Copiii mei naturali nu mă întrebau ce fac eu, ci ce face Bogdan?”
„Am plâns când l-am dat. A fost adoptat. Mi-a promis că vine înapoi: «Nu te las, mamaie!»...”
Pe Valentin, l-am luat când avea 9 ani, făcea pe el, nu ştia să mănânce, să bea apă… culmea, fusese în plasament! Am desfăcut banana şi când a văzut-o a început să ţipe cu mâinile în cap, speriat. Nu ştia ce e. Fusese hrănit cu biberonul”.
„Nu mi se mai uscau ochii de plâns. Acum îl hrănesc eu, că nu poate ţine lingura. Nu mai face pe el, a învăţat să ceară la oliţă”.
„Atunci nu putea să meargă, acum joacă mingea şi strigă «Goool!». Nu m-am gândit vreodată să îl dau înapoi că mi-e prea greu”, ne-a mărturisit, cu emoţie, Nataliţa Istrate.
Săftica Bobocea: „Nu mai fac deosebirea între ei şi copiii mei!”
După ce a născut şi crescut 6 copii, care acum sunt la casele lor, Săftica Bobocea (FOTO 3) a devenit asistent maternal pentru Costel şi Viorel.
„L-am luat pe Costel nu numai ca să-l ajut pe el, ci ca să mă ajut singură. Mergea pe vârfuri şi mă jucam cu el ca să poată pună talpa în pământ. Nu ştia să mănânce. Putea să bage în gură o jumătate de pâine întreagă”.
„Când l-am adus acasă şi a văzut cutia de margarină şi pâinea pe masă, a luat repede să mănânce, uitându-se în jur să nu vină cineva să i-o ia. Era aşa flămând!”
„Nu vorbeşte, dar mă înţeleg cu el din priviri. Ştiu când vrea ceva bun sau dacă îl doare ceva”.
„La un an de zile, mergând în Centru şi văzând acolo câţi copii amărâţi, l-am luat şi pe Viorel. Avea 14 ani când l-am luat, acum are 21. Îi place curăţenia, când se dă jos din pat îşi netezeşte aşternutul. Când se ridică de la masă, îşi duce farfuria la spălat. Nu mai fac deosebire între ei şi copiii mei! Îi iubesc!”, spune Săftica Bobocea.
Gica Ariton: „Îmi spune mami, ne iubeşte şi îl iubim”
Gica Ariton (FOTO 2) a luat în grijă un copil cu nevoi speciale în memoria fiului pierdut: „Sunt asistent maternal şi în 2003 l-am luat în plasament pe Ciprian, un copil cu handicap grav”.
„Am născut 4 copii, dar Dumnezeu mi l-a luat pe unul într-un tragic accident. A fost o palmă grea din partea lui Dumnezeu şi poate am meritat-o. Am vrut să iau ce era mai greu. Pentru mine e copilul meu”.
„Sperăm cu ajutorul Maicii Domnului şi al Domnului, şi cu al cadrelor didactice care îşi dau tot interesul, să se recupereze. Până în prezent suntem mulţumiţi”.
„Când l-am luat, mergea greu, nu ştia nimic despre lume, era slăbuţ. Acum merge, a început să vorbească bine, ne înţelegem! Trebuie să fii mereu calm ca să-l poţi ajuta. Îmi spune mami, ne iubeşte şi îl iubim”.
Costela Dragomir - „Pentru familia noastră, e fiul nostru”
Costela Dragomir se consideră de 8 ani „mama” lui Cătălin. Când cele patru fete pe care le-a născut şi crescut au plecat la casele lor, i-a intrat în viaţă un înger blond:
„Când am mers la Centru mi-a plăcut de Cătălin, că era blond cu ochi albaştri. Aşa e şi omul meu! Nu mânca, nu mergea, nu vorbea şi era aşa de slab, că mi-era frică să-l ating”.
„Acum e cavaler şi ne contrazicem! E fiul familiei şi un ajutor de nădejde. L-am tratat ca pe un copil normal”, spune dna Dragomir.
