Un alt exemplu despre cum ne furăm singuri căciula este modul în care s-au cheltuit banii pentru dotarea şcolilor din mediul rural cu utilităţi, implicit cu toalete moderne, adecvate unui învăţământ din secolul XXI.
Când colo, ce să vezi: proiectanţii nu au găsit de cuviinţă să construiască aceste toalete aşa cum ar fi fost normal, lipite de şcoală. Ele au fost amplasate tot la distanţă de corpul clădirii, aşa cum se întâmplă încă din secolul al XVIII-lea.
De ce să aibă copiii confort măcar la şcoală, dacă tot se dau bani grei, când se pot duce tot în fundul curţii?...
Pardon, la unele instituţii proiectanţii au făcut chiar o mândrie din aceste toalete noi şi le-a instalat chiar în faţa şcolii, la vedere. Chit că ele tot nu arată bine. A
semenea exemple sunt la Şcoala de la Măstăcani, dar şi la Vârlezi. La Măstăcani, la sfârşitul săptămânii, uşile de la toaletele sunt periodic sparte de nuntaşii care vin de la Căminul Cultural să-şi rezolve „problemele” la şcoală.
La Vârlezi, deşi toaleta a costat mult peste un miliard de lei vechi, constructorul a pus pereţi despărţitori până la jumătate, astfel că elevii pot şi conversa în timp ce-şi fac necesităţile.
Mai rău este la toaleta profesorilor: aici deşi sunt două încăperi, peretele despărţitor lipseşte cu desăvârşire de ceva timp şi nici fostul, nici actualul primar nu s-a grăbit să rezolve problema. Aşa că profesorii au de ales între a merge singuri şi a folosi două vase de toaletă sau să intre câte doi, ca la grădiniţă (glumeam).
La Şcoala Nr. 3 din Măstăcani, toaleta construită la cucuieţii din deal din fonduri europene este folosită şi de elevii de la grădiniţa din curte. Pe lângă faptul că în timpul iernii micuţii trebuie îmbrăcaţi şi dezbrăcaţi de câte ori au nevoie la toaletă, WC-urile sunt de tipul celor turceşti.
Chiar nimănui dintre cei care au proiectat, construit sau dat banii nu i s-a părut acest lucru ciudat? Răspunsul îl găsim într-un cântec: „Las-o, mă, că merge-aşa, ne-am obişnuit cu ea”.
