* În cazul fericit, pentru a adopta un copil e nevoie de cel puţin un an * Piedicile sunt, în principal, legislaţia şi birocraţia *
La începutul lunii mai, „Viaţa liberă” scria despre trei copii salvaţi pur şi simplu din gunoi de „Protecţia Copilului”. Un băiat de şapte ani şi două fetiţe (una de 2 ani şi o alta de numai şase luni) erau luaţi cu sprijinul Poliţiei dintr-o baracă de lângă Siret, acolo unde mama îi abandonase pur şi simplu de zile întregi.
Copiii au ajuns la asistenţi maternali şi acum sunt adevărate minuni: frumoşi, deştepţi şi bine crescuţi. Cei trei ar fi avut şansa să crească în casa unor părinţi adoptivi, însă şi acum se află în grija statului, din cauză că mama nu îşi dă consimţământul pentru adopţie.
Dar nici nu o interesează soarta copiilor. Este un caz tipic pentru mentalitatea societăţii în care trăim.
Cazul fericit: adopţie într-un an
„Sunt atâţia copii abandonaţi în centrele de plasament şi nu sunt daţi la adopţie…”, este o exclamaţie foarte frecventă atunci când vine vorba despre copii sărmani uitaţi în grija statului.
Şi, în principiu, au dreptate cei care susţin asta, însă puţini ştiu că legislaţia şi birocraţia din România pun un milion de piedici în calea fericirii acelor copii. Dacă toate procedurile sunt urmate ca la carte şi nimic nu împiedică un copil să ajungă în casa unei familii care îl doreşte tot durează măcar un an.
Acesta e cazul fericit, pentru că o adopţie, aşa cum este gândită procedura de legislaţia românească, poate dura doi ani sau chiar mai bine. În tot acest timp, un copil care ar fi avut şansa să îşi găsească o familie încă de la câteva luni creşte într-un centru de plasament sau la un asistent maternal şi riscă să nu îl mai ia nimeni pentru că a depăşit o anumită vârstă.
Nici nu se interesează de copil, nici nu îl dau
Pentru adopţia unui copil sunt câţiva paşi care trebuie urmaţi. Mai întâi se deschide procedura de adopţie. Pare simplu de spus, dar de realizat este foarte greu.
„În faţa instanţei noi trebuie să facem dovada de reintegrare în familia lărgită până la gradul IV. Asta înseamnă că trebuie să căutăm toate rudele copilului atât pe linie maternă, cât şi pe cea paternă pentru a primi semnături că nu doresc să ia copilul”.
„Întreaga activitate poate dura câteva luni, mai ales dacă rudele sunt în judeţ sau sunt plecate în ţară sau chiar în străinătate”, a explicat şefa Biroului Adopţii din cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Galaţi, Nicoleta Ioviţă.
Însă chiar dacă s-a trecut şi peste acest impediment, unul dintre părinţi poate bloca adopţia. Şi asta se întâmplă chiar şi în cazul în care este vorba despre mamă sau tată decăzuţi din drepturile părinteşti.
„Avem un caz în care am luat copilul de pe prispa casei, acolo unde îl abandonase mama în plină iarnă. Am chemat-o de nenumărate ori să îi explicăm că ar fi bine să dea copilul spre adopţie, pentru că oricum nu îl vizitează şi nu îi pasă de el”.
„Am chemat-o şi în instanţă, unde a spus că nu vrea să îl dea spre adopţie. Sunt doi ani de când am luat acel copil de pe prispă şi nu s-a rezolvat nimic, din cauză că mama nu îşi dă consimţământul”.
„Şi, atenţie, este vorba despre o mamă decăzută din drepturile părinteşti. Asta e legislaţia”, spune cu amărăciune consilier juridic Elena Mitrofan, de la DGASPC.
„Sau să vă spun despre cazul pe care l-aţi relatat în luna mai. Cei trei copii sunt şi acum în grija noastră şi nu putem face demersurile pentru adopţie pentru că mama nu vrea să îi dea”, mai declară Elena Mitrofan.
Alte întârzieri
Dacă se trece de faza deschiderii procedurii de adopţie urmează etape ceva mai rapide: încredinţarea (90 de zile) şi încuviinţarea adopţiei, după care mai există şi o perioadă de monitorizare care durează doi ani. La toate acest etape se mai adaugă şi ritmul lent în care (justificat poate) lucrează Justiţia.
Comunicarea unei hotărâri, expirarea termenului de recurs şi legalizarea mai pot dura trei luni. Una peste alta, o adopţie nu se poate încheia mai devreme de un an.
„Cea mai mare problemă rămâne totuşi refuzul părinţilor de a da copilul spre adopţie. Există şi un proiect de lege, aflat în dezbatere publică de un an, care prevede că dacă un copil stă mai mult de doi ani într-o instituţie de ocrotire fără ca părinţii să se intereseze de el devine automat adoptabil”.
„Însă acest proiect nu se mai mişcă, astfel că mulţi copii sunt practic obligaţi să rămână în sistemul de protecţie”, explică şefa Biroului Adopţii, Nicoleta Ioviţă. Ce e şi mai dureros e că un copil care creşte în grija statului are din ce în ce mai puţine şanse să fie adoptat, întrucât familiile care doresc copii îi vor de la vârste foarte mici.
Practic, neputinţa sistemului anulează şansele copiilor la o viaţă normală. „Sunt foarte mult familii care doresc să ia copii, dar din păcate, acordul familiei, în special al părinţilor întârzie sau chiar blochează finalizarea adopţiei. Copii pe care noi îi considerăm adoptabili rămân, în multe cazuri până la majorat într-un centru de plasament sau la asistenţi maternali, lucru care e extrem de dureros”, declară şi şefa DGASPC, Manon Cristoloveanu.
Peste 20 de adopţii pe an
În acest moment, DGASPC Galaţi a finalizat, pe anul 2010, 15 adopţii, iar în anul 2009 au fost 22. În evidenţele instituţiei sunt acum 23 de familii adoptatoare şi 18 copii adoptabili.
„Majoritatea au, însă, şanse mici să fie adoptaţi din cauza unor probleme medicale, din cauză că sunt grupuri de fraţi sau au vârsta de peste 5 ani”, spune Nicoleta Ioviţă. De asemenea, în încredinţare sau încuviinţare se mai află 32 de copii, iar în lucru pentru a deveni adoptabili alţi 39.
