* Trei copii, crescuţi de tată şi bunică fac foamea şi învaţă la lumânare * Spun despre mama lor că este rea, pentru că i-a părăsit acum cinci ani şi n-a mai venit nici măcar să-i vadă *
Maria, Iulian şi Ionuţ Finea poartă pe umerii lor firavi o povară foarte grea pentru nişte copii: ştiu că mama lor nu-i iubeşte. „Mama mea e rea. A plecat şi n-a mai venit. Nu mi-e dor de ea, pentru că ne-a spus că suntem nişte musafiri nepoftiţi”, îmi spune cu o seriozitate de speriat Ionuţ, cel mai dezgheţat dintre ei. Este abia în clasa a IV-a, dar ştie deja ce vrea să facă în viaţă: „Vreau să fiu primar şi să bag la închisoare toate mamele care-şi părăsesc copiii. Mai vreau să-i ajut pe oamenii bătrâni şi săraci”.
Totoşi tricotaţi la lumina lumânărilor
În lipsa mamei plecată nu se ştie unde de aproape cinci ani, bunica şi tatăl au grijă de cei trei copii. Însă nu se descurcă deloc cu banii. Neculai Finea lucrează în construcţii, atunci când găseşte de lucru. Cel mai greu este pe timpul iernii, când firmele nu mai au comenzi. Atunci trăiesc doar din pensia bunicii, de 350 de lei. Mai rău e că cei mici riscă să rămână şi fără acoperiş deasupra capului.
„E greu. S-au acumulat datorii la întreţinere şi la chirie, în jur de 150 de milioane de lei vechi. Am fost daţi în judecată şi avem ordin de evacuare silită. Am făcut recurs. Sperăm să nu ne dea afară. Nici curent electric nu avem. A expirat contractul şi nu am reuşit să-l reînnoim. Ne costă foarte mult să facem unul nou. Din puţinul pe care-l avem facem în aşa fel încât să le punem copiilor ceva pe masă. Au fost zile în care au trăit doar cu laptele şi cornul de la şcoală…”, se plânge bunica Despina Parnica, iar lista necazurilor care-i apasă pare fără sfârşit.
Aceasta ne povesteşte că au reuşit să iasă din iarnă fără să moară de foame cu ajutorul totoşilor de lână tricotaţi la lumina lumânărilor: „Fiul meu ştie să lucreze. Am mers şi i-am vândut la ţară pe făină, mălai, cartofi, fasole şi ceva untură”. Ionel nu se lasă mai prejos şi-mi arată că şi el a împletit alături de tată şi de bunică, brăţări din lână, pe care le-a vândut la colegi cu un leu bucata.
Se strâng toţi trei în jurul meu, sunt lipicioşi şi discută deschis despre necazurile lor. Dar copilăria încă face miracole, reuşesc să zâmbească, să aibă încredere în oameni şi, mai ales, să ţină unul la altul foarte mult.
„M-am săturat să fiu sărac”
Maria, cea cu năsucul cârn şi pistruiat, avea doar trei ani când mama ei a părăsit-o, acum este în clasa a II-a. Îmi arată fotografii în care-mi spune ca pe un fapt divers „Asta e mama”. Scoate şi carnetul de note. Cât a avut curent electric, anul trecut avea numai calificative de „foarte bine”. Din ianuarie, învaţă la lumânare, iar lucrul acesta se vede, spre necazul ei, în câteva calificative de „bine” acumulate. Ionel şi Iulian sunt amândoi în clasa a IV-a. Se laudă cu diplomele primite la sfârşitul anului şcolar trecut pentru rezultate bune la învăţătură şi purtare.
Cei de la Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului au fost pe parcursul divorţului de multe ori în anchetă, deoarece mama cerea custodia copiilor pentru a păstra apartamentul primit de la ANL, nu că ar fi durut-o prea mult soarta lor. „Se vede că sunt copii iubiţi, iar referinţele despre ei de la şcoală sunt foarte bune. Problema lor este că sunt foarte săraci”, ne spune purtătoarea de cuvânt a instituţiei, Tania Calcan.
„Copiii de la bloc râd de noi. Ne-am jucat cu o minge spartă, pentru că alta nu avem. M-am săturat să fiu sărac”, îmi spune Ionuţ, care îşi doreşte foarte mult ca Iepuraşul de Paste să le aducă o minge de fotbal. Maria ar vrea o păpuşă pe care s-o poată îmbrăca în mai multe rochii. Cu toată tristeţea pe care mi-au cernut-o în suflet, am plecat luminată de aceeaşi speranţă care le aprinsese şi lor luminiţele bucuriei în ochi: „Poate Iepuraşul există!”.
Numărul de telefon al bunicii copilului este 0753-131.492.
