- Unui bolnav în criză i s-a refuzat o targă, deşi abia se putea ţine pe picioare
Unul dintre cititorii noştri, care ne-a dezvăluit identitatea, dar ne-a rugat să-i păstrăm anonimatul din motive lesne de înţeles, ne-a trimis următoarea scrisoare:
„Ţin neapărat să vă povestesc despre modul cum sunt trataţi bolnavii la Spitalul Judeţean de Urgenţă. Tatăl meu are probleme mari cu coloana. Pentru că nu se mai putea mişca şi îl durea îngrozitor spatele l-am dus întâi la urgenţe la Spitalul Militar. Aici ni s-a spus că s-ar putea să aibă hernie de disc şi ni s-a dat trimitere la Neurochirurgie la Spitalul Judeţean. Cum tatăl meu nu se putea deplasa pe propriile picioare, iar cu maşina l-am adus culcat, pentru că nu putea sta nici în şezut de durere, i-am rugat pe cei de la Urgente de la Judeţean să-mi dea un scaun cu rotile. M-au refuzat, spunând că nu pot da aşa ceva decât dacă ne înregistrăm la urgenţe, ceea ce nu avea rost. Noi aveam deja trimitere pe secţie. Ni s-a sugerat să mergem sus şi să luăm un scaun cu rotile de pe secţie. Cu discuţii fulminante reuşim să primim un scaun. Dacă peste tot în lume, oamenii sunt preluaţi cu astfel de cărucioare încă de la scările spitalului, la noi am fost întrebată cine sunt eu de am atâta tupeu să cer un scaun!
Întins pe calorifer de durere
Reuşesc să-l aduc pe tata la etaj, unde sunt luată în primire, pe un ton prea aspru de o asistentă care îmi transmite că trebuie să aşteptăm pe hol. Eu speram să-l pot întinde pe tata pe un pat de consultaţie, pentru că, aşa cum am mai spus, aproape plângea de durere şi nu putea sta prea mult în şezut. Cum doctorul era ocupat, m-am uitat la două tărgi care stăteau goale şi am cerut permisiunea asistentei să-l întind pe tata acolo. Pe acelaşi ton ascuţit mi s-a spus că nu am niciun drept să cer aşa ceva, că tărgile respective nu părăsesc secţia, ca şi cum ar putea pleca cineva cu targa acasă! Din disperare de cauză, tata s-a întins pe un calorifer. Degeaba au venit şi doi brancardieri de la secţia vecină - Ortopedie (la ei tărgile erau ocupate) şi au încercat să ne pledeze cauza pe lângă asistenta respectivă! Lor le-a fost milă, ei nu!
De unde atâta dispreţ?
Acesta este tratamentul pe care-l primesc probabil şi alţi semeni, care pe lângă suferinţa fizică trebuie să îndure umilinţa şi suferinţa psihică de a nu fi trataţi cu puţină omenie. Ce se întâmplă cu sufletele celor care aleg să lucreze în spitale? De unde această dezumanizare într-o meserie în care caritatea şi empatia ar trebui să fie printre trăsăturile importante? E adevărat că poate salariile lor sunt mici. Dar toată lumea ştie că personalul medical din spitale îşi rotunjeşte binişor venitul din „darurile” bolnavilor. Atunci de unde atâta dispreţ pentru oamenii aflaţi în suferinţă! Până când va trebui să suportăm şi să înghiţim aceste lucruri?”
