* În faţa mea, pe trotuarul din Ţiglina, o bonă îşi altoia micuţul cu pumnul peste funduleţ * Iar când zic „cu pumnul”, ştiu ce spun, că era nişte bucăţi de-alea din fundul curţii, de l-ar fi făcut invidios şi pe Bute *
„Aşa plânge şi bebeluşul meu”, zâmbeam ieri, în Ţiglina, în timp ce pe la urechi îmi treceau scâncete de copil mic. Încă un pas şi scâncetul devenea urlet de spaimă.
În faţa mea, pe trotuarul vărgat de gresia roş-albă, o bonă îşi altoia micuţul cu pumnul peste funduleţ. Iar când zic „cu pumnul”, ştiu ce spun, că era nişte bucăţi de-alea din fundul curţii, de l-ar fi făcut invidios şi pe Bute.
Băieţelul de până într-un an ţipa ca din gură de şarpe, azvârlit fiind peste umărul bonei solide. Femeia îl bătea sălbatic, ba cu pumnul, ba cu braţul peste fund şi peste spate.
Când copilul mai avea puţin şi cădea de pe umărul nebunei, bona l-a smuls şi l-a aruncat în cărucior. Înnebunit de frică şi de plâns, bebeluşul s-a zvârcolit şi într-o secundă cădea pe trotuar, alunecând pe sub bara căruţului.
Meciul nu s-a încheiat aici. Înciudată la maxim, matahala a înşfăcat băieţelul şi l-a aruncat, de la jumătate de metru înălţime, înapoi în căruţ. Când nu am mai văzut decât picioarele puştiului zbătându-se, am crezut că mor de frică, la rândul meu.
M-am apropiat şi da, recunosc, nici un film horror nu m-a pregătit pentru aşa o scenă: bona îşi înfipsese o mână în gâtul copilului, crezând pesemne că dacă îl sufocă „puţin” - tace, iar cu cealaltă mână îi strângea jumătatea inferioară a feţei, inclusiv nasul, ca cel mic să nu mai urle. „Doamnă, lăsaţi-l, îl omorâţi. E copil mic, cum puteţi să-i faceţi asta?”.
M-am auzit vorbind, deşi ştiu că toţi tăcem. E lege nescrisă – nu l-ai făcut, nu te bagi. Lege pe care o stradă a Brăilei întreagă, aflată în faţă la blocul A5 din Ţiglina, o respecta fără crâcnire.
„Cum îl baţi în halul ăsta?”. O femeie prinsese şi ea curaj. Înfricoşată, bona a lăsat copilul în pace. Micuţul, cuminte ca un sfânt, se cuibărise în fundul căruţului. „Da’ ce i-am făcut?”, s-a răţoit ea scurt la mine, plecând rapid.
Am urmărit-o lung cu privirea. Ironie a sorţii, nici un om de ordine nu se afla prin zonă. Asta deşi în faţă la A-uri, se ştie, umblă şi poliţişti locali, şi tipii care supraveghează parcările, şi agenţi de pază.
Cu jumătate de oră înainte de întâlnirea cu bona cea nebună, mă întâlnisem cu băieţelul respectiv la semafor. Îi admiram căruţul fistic-sidefat, cu trei roţi, modern, nu vechitură ca al bebeluşului meu (un SH care are tăiate regulamentar toate aţele care s-au deşirat din el).
Îl admiram şi pe el, puştiul relaxat, bine îmbrăcat, şi cu pălăriuţă de soare aranjată şmecher în cap. Bona cu fustă înflorată şi bluză galbenă, din supraelastic, era din alt film financiar, oricât de cinic ar suna asta. Nu era din familia copilului – nici mamă, nici bunică.
Replica ei, „Da’ ce i-am făcut?!”, mi-a întărit suspiciunile – dacă era bunică: 1. nu-l bătea în aşa un hal; 2. dacă tot îşi bătea propriul nepot, probabil m-ar fi lovit şi pe mine, că de ce mă bag. În schimb, femeia de faţă a luat-o îngrozită la goană.
Să nu fiu greşit înţeleasă: prietena mea cea mai dragă este bonă. Şi îşi iubeşte copilul de care are grijă de parcă ar fi al ei. La rândul meu, sunt mamă de patru luni.
Bebeluşul meu ar putea avea aceeaşi soartă ca a băieţelului-bebeluş (avea până într-un an) din Ţiglina, pentru că – oroare! - lucrez. Sunt o privilegiată pentru că de fetiţa mea are grijă soacra mea, al cărei singur defect este că o iubeşte atât de mult încât i-ar pune celei mici luna de pe cer în braţe.
Ştiu că trebuie să tăcem, gălăţeni. Să mergem mai departe, strângând din dinţi, jurându-ne că proprii noştri copii nu vor fi traumatizaţi din cauză că noi suntem ocupaţi. Pentru ei, le plătim bani grei bonelor. Pentru ei, credem când o femeie povesteşte lăcrămos cum iubeşte ea copii contra unei sume de lei pe lună.
„Cât era ceasul când ai văzut asta?”, m-au întrebat colegii. Cam 12, am răspuns. „A, deci copilul plângea de căldură – de ce l-o fi scos la plimbare la ora aia? -, şi asta a enervat-o”.
Aşa de simplu.
