Iau hotărârea să vând apartamentul şi să mă mut la Moreni. Dar Dumnezeu le-a orânduit pe toate. Suntem nişte mici atomi gata să explodăm, dar deasupra noastră se află Marele Judecător. De sărbătorile de iarnă 2006 sunt bombardată cu telefoane, zi şi noapte. Mă gândeam că este Oana. După Anul Nou, schimb telefonul şi-mi cumpăr unul cu memorie. De Sfintele Patimi, într-o miercuri, vine un poliţist şi-mi arată poze cu Oana făcute la Hamburg. „Fiica dumneavoastră trăieşte, este în Germania”. Luăm legătura. Spre sfârşitul lunii mai, primesc un telefon necunoscut cu prefix de Bucureşti. Seara telefonez. La capătul firului se afla un domn, doctorul Zeletineanu, de la Spitalul „Al. Obregia” din Bucureşti. Îmi comunică că la pavilionul 11 se află internată o tânără de la începutul lunii decembrie 1998, că nu vorbeşte decât în limba germană, refuză mâncarea. Eu îi dau câteva semnalmente: „Ne-am dat seama că este dintr-o familie deosebită. Prin Ambasada Germaniei şi Interpol am descoperit identitatea ei. Veniţi la Bucureşti. A doua zi primesc telegramă şi Poliţia la fel. Mă duc la doctorul Mihăescu şi-i prezint situaţia. El m-a sfătuit să mă duc însoţită de o rudă.
Între timp fiica mea cea mică, Gabriela, se duce la Obregia însoţită de prietenul ei. A recunoscut-o cu greu. M-a avertizat că este cumplit de slabă, că are o problemă la un picior şi că trebuie să mă încurajez. Am făcut pregătirile necesare, checuri, sniţele, caş, am anunţat Poliţia, Ambulanţa. Ajung cu cumnatul meu la Obregia. Emoţiile sunt foarte mari. Am şi fotografii de ale Oanei. S-au adunat doctorii, infirmierele, asistentele. Le arăt fotografiile. Ea este Oana, tunsă foarte scurt, scotea capul din salon şi apoi dispărea. În sfârşit o infirmieră o aduce. Ea stă cu capul în jos. Şchioapătă cu piciorul drept. Mă apropii de ea şi o apuc de mână, o mângâi. Îi dau să mănânce. Era cumplit de flămândă. Mănâncă pe înfulecate tot ce i-am dus.
Doctorii voiau să scape de ea cât mai repede. Nu poate fi urcată în Ambulanţă. Ţipă îngrozitor. I se amână externarea până luni. Sâmbătă, duminică mă duc la ea ca să mă apropii de ea. Luni revine Ambulanţa la Galaţi şi reuşim s-o transferăm la Spitalul de Psihiatrie din Galaţi. Ajungem la 12.00 noaptea”. Dacă nu o descopeream la timp murea de inaniţie. S-au speriat doctorii din Galaţi văzând în ce hal arată - ca un animal jigărit. A fost luată în primire de doctorul Mihăescu şi pusă pe picioare. La "Obregia", într-o altercaţie, i s-a fracturat colul femural drept. Avea şuruburi. Am internat-o la Ortopedie, pentru a i se scoate şuruburile şi pentru a fi pregătită pentru protezare. Patru luni le-a petrecut între cele două spitale. Operaţii după operaţii. I s-a făcut protezarea totală la şold. Doctorului Gogulescu i-a fost foarte greu să coopereze cu o pacientă atât de bolnavă. Oana a trecut printr-o altă traumă prin aceste operaţii. Cu insistenţele Gabrielei, ale unui kinetoterapeut, ale doctorilor, infirmierelor, Oana s-a ridicat la marginea patului. Avea o frică cumplită şi tremura. Cu ajutorul kinetoterapeutului, Oana a făcut primii paşi până la fereastră şi treptat pe holul ortopediei. Graţie kinetoterapiei şi psihiatrului ei, domnul doctor Mihăescu, Oana a renunţat şi la cadru, şi la baston.
