10 septembrie 1989: în trei minute, vasul de pasageri „Mogoşoaia” se ducea la fundul Dunării, lovit de un împingător bulgăresc! 239 de morţi! Respectând proporţiile, „Mogoşoaia” a fost un „Titanic” de Dunăre!
Presa comunistă a tăcut (doar „România liberă” a reuşit să menţioneze totuşi, scurt, morţii în tragedia navală: atunci se recunoşteau 169 de pasageri şi 10 membri ai echipajului. Au scăpat mai puţin de 20!) Eram scafandru atunci, pe coasta Atlanticului, urma să ne aducă pentru recuperat cadavrele, dar ştirile la televiziunea sud-africană citau doar „România liberă”… Regimul de la Bucureşti căuta să muşamalizeze tragedia. A „muşamalizat-o” însă istoria: la doar trei luni începea Revoluţia, cu alţi morţi, alte emoţii, tragedia era uitată… N-au uitat-o, an de an, locuitorii îndoliaţi din satul Grindu, fost Pisica. Nicio familie neîndoliată! Pisicanii au făcut pomeniri, an de an, în sat, dar şi pe malul gălăţean, de unde au urcat călătorii spre Moarte… Întâmplări incredibile despre şansa unora care au scăpat, având „ghinionul” să piardă cursa, sau a altora care nu trebuiau să plece (şi să moară!), dar soarta i-a împins…
S-au scris cărţi. De pildă, scriitorul Petre Rău a scris despre tragedie. Pictorul Sterică Bădălan mi-a oferit însă o imagine de neşters: cea a căruţelor mortuare, luminate de lumânare, stând în şir să le vină rândul până în faţa bisericii din Pisica, pentru slujba religioasă. Ca pe o bandă transportoare din Combinat! Cu coşciuge închise.
Ca şi pisicanii, gălăţenii îşi amintesc mirosul care plutea peste oraş… Supravieţuitorii nu uită! Eugen Malihin, de pildă, avea patru ani şi a scăpat doar pentru că părinţii îi dăduseră în grijă un bidon gol de plastic… Nu a scăpat însă de la naufragiu nimeni din familia lui! Numele le-au fost scrise pe monumentul cu cruci albastre din cimitirul din Grindu. Cu un înger urât, voinic, cu umeri de înotător, la căpătâi. Îngerul n-a fost în stare să-i salveze familia, dar vede de suflete…
