În această zi, în tradiţia vechilor strămoşi ai românilor, geto – dacii, era celebrat un zeu solar, de origine indo – europeană, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Mai târziu, în primele secole ale creştinismului, Părinţii Bisericii au fixat în această zi Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, suprapunându-se peste cea a zeului solar amintit. În timpul Evului Mediu, în paralel cu sărbătoarea creştină, în spaţiul sud – est european exista şi sărbătoarea solstiţială, când oamenii celebrau divinitatea solară cu numele de Crăciun. Determinativul de „moş” indica vârsta zeului adorat care trebuia să moară şi să se renască cu timpul calendaristic la Anul Nou care se serba pe atunci la 25 decembrie. Astfel divinitatea se năştea odată cu timpul în această zi, trăia 365 de zile, îmbătrânea şi murea pentru a renaşte la începutul anului următor.
Unii cercetători însă, dorind să dea o conotaţie spirituală creştină pentru „Moş Crăciun”, consideră că această denumire nu se referă la un zeu autohton, traducând cuvântul „Moş” prin „Dumnezeu Mântuitorul” sau după expresia Vechiului Testament – „Cel vechi de zile”. De asemenea, cuvântul „Crăciun” îl derivă de la biblicul „cara” – a chema, a numi -, de unde s-a născut vechiul cuvânt românesc „Crăciun”. Cu alte cuvinte, „Moş Crăciun” ar însemna „Dumnezeu Mântuitorul cheamă”, traducere care face ca denumirea de Crăciun să fie mai recentă decât vechea denumire a zeului autohton.
În tradiţia populară românească, Crăciun este un om bătrân, înrudit cu „Moş Ajun”, fratele său mai mic. Potrivit legendei, Moş Crăciun trăia într-un sat, având case mari şi multe grajduri. Pe neaşteptate, în acest sat vine o femeie necunoscută care simţind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun, cerându-i adăpost. Motivând că este om sărac, el o trimite la fratele său bogat, Crăciun. Acesta neştiind că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte să nască. Crăciuneasa însă, fiindu-i milă de ea, o ajută să nască, faptă pedepsită de Moş Crăciun cu tăierea mâinilor din coate. Când află că in grajdul său s-a născut Hristos, se căieşte amarnic şi îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel „primul creştin”, „sfântul cel mai bătrân”. Printr-o minune, Dumnezeu reface mâinile nevestei lui, care contribuise la naşterea Mântuitorului.
După cum reiese din această legendă, Moş Crăciun, ca întruchipare a zeului autohton şi a sărbătorii cu acelaşi nume, se opune prin tot ceea ce face naşterii pruncului Iisus, a înlocuirii vechii sărbători cu cea nouă. Păstrarea şi astăzi a denumirii de Crăciun denotă faptul că la apariţia creştinismului Crăciun era un zeu atât de venerat, încât nu a putut fi exclus cu desăvârşire din Calendarul Popular şi din conştiinţa oamenilor care au adoptat credinţa în Iisus Hristos.
De Crăciun au loc o serie de practici atestate în toate zonele ţării, care au în centrul lor colindele şi mesele rituale. Colindele reprezintă un scenariu compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, gesturi, interpretate în casă, pe uliţe, de o ceată sacră. Colindele vestesc naşterea lui Hristos, transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an. Colindul este cea mai răspândită tradiţie a românilor. Când persoanele colindate nu primesc colindătorii, închid uşile sau nu oferă daruri, efectele magice sunt opuse, ei încălcând regulile acestui obicei.Tot de Crăciun abundă mesele rituale la care iau parte familia, rudele, naşii, precum şi o serie de alte practici, precum: observaţiile şi previziunile meteorologice, alungarea spiritelor morţilor, aprinderea focurilor, strigătul peste sat etc.
Cum percep românii Anunul şi Crăciunul
* Când dai ceva din casă, în ziua de Ajun, nu-i bine
* Cei ce cresc albine, nu dau nimic din casă în ziua Ajunului, ca albinelor să le meargă bine
*Aluatul frământat în noaptea Crăciunului, e bun de diochi pentru vite
* Se crede că la miezul nopţii, în spre Crăciun, apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc
* În ziua de Ajunul Crăciunului se taie câte un măr şi dacă mărul e viermănos, atunci cel care a tăiat mărul are să fie bolnăvicios tot anul, iar dacă-i putred, atunci are să moară
* În Ajunul Crăciunului se dă copiilor să mănânce bostan, ca să fie graşi peste an
* În Ajunul Crăciunului nu-i bine să te baţi, măcar în glumă, cu cineva, că faci buboaie peste an
* În Ajunul Crăciunului nu se dă cu pumnul, nici cu palma, că pe urmă câţi pumni dai, atâţia buboi faci peste an, şi câte palme dai, atâtea răni faci
* În Ajunul Crăciunului, care se scoală mai de noapte, să ia o poală de paie, cu ochii închişi, din stratul porcilor şi să le aducă în casă, api să se aşeze pe ele; e bine pentru clocitul ouălor în timpul verii
* În Ajunul Crăciunului se ung pânele şi mălaiele pe deasupra cu muruială de făină de grâu, ca ele să nu crape, iar cu rămăşiţa muruielei se ung pomii din grădină, ca ei în vara următoare aşa să fie încărcaţi cu poame, cum este încărcată masa cu mâncăruri
* În Ajunul Crăciunului nu se cerne făină, ca să nu se facă purici în casă. * În acea zi nu se dă nimic din casă, ca să nu se împrăştie gospodăria
* În ziua de Ajunul Crăciunului, până a nu răsări soarele, să pui mâna pe coasă, secure, furcă, topor, ca să-ţi fie drag să munceşti cu ele peste vară
* În Ajunul Crăciunului se mătură casa, ca să nu fie jivine tot anul
În noaptea Ajunului de Crăciun, cine vede cerul deschis la cântatul cocoşului şi unde toacă în cer, are noroc de bani şi sănătate
* În ajunul Crăciunului dacă-ţi vine în casă bărbat, atunci oile au să fete numai berbeci, iar dacă-ţi vine o femeie, atunci au să fete numai miele
* Se crede că o fată mare care posteşte întreaga zi a Ajunului Crăciunului până la miezul nopţii, nici vorbeşte vreun cuvânt, şi priveşte atunci în oglindă, nu se vede pe sine, ci îşi vede acolo ursitul
* În ziua Crăciunului nu se mănâncă carne, ca dihăniile să nu mănânce vitele
* Dacă în noaptea de Crăciun arunci cu piatra în arbori, aceştia vor da mai multe fructe
* În ziua de Crăciun nu mătura în casă, iar a doua zi când ai măturat, du gunoiul acela la pomi, că vor fi roditori
* În ziua de Crăciun nu se aruncă gunoiul din casă
* Când în ziua de Crăciun mănâncă întâi carne de vrabie, acela va fi uşor la muncă vara ca vrabia
* În noaptea Crăciunului să mături coşul, să pui funingenea pe la rădăcina copacilor, căci rodesc
(Selecţie şi prezentare după: Arthur Gorovei: Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1915)
La alte popoare
În celelalte ţări sărbătoarea naşterii Domnului şi Moş Crăciun au denumiri diferite: finlandezii îl au pe „Joulupukki”, care ar veni din ţinutul „Korvatunturi” (în est), tărâm care are forma unei urechi despre care se spune că ar fi urechea cu care „moşul” ascultă să afle dacă copii sunt cuminţi. „Christklots”, în Germania reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform tradiţiei, se crede că ar apăra casa de hoţi şi de nenorociri tot restul anului. În Elveţia, butucul este cunoscut sub numele de „Buche de Noel”, în Anglia, „Yule Iog”. În multe biserici din Italia sunt expuse iesle cu pruncul Iisus şi magi de mărime naturală. Un punct de atracţie îl constituie Irozii – un teatru popular cu scene, pe lângă Irod, prezintă un moş cu barbă lungă, cu cojocul întors, reprezentând bufonul romanilor, şi o paiaţă cu clopoţei la picioare, care poartă un băţ năzdrăvan – în amintirea saltimbancilor chemaţi cu prilejul unor astfel de manifestări. În Austria, cete de copii străbat străzile colindând pe la ferestre. Piaţa de Crăciun din Viena este atracţia principală a sărbătorilor, deşi Crăciunul este celebrat, mai ales, cu o masă festivă şi cadouri. În Marea Britanie, una dintre tradiţii este ca elevii să monteze, în şcoli sau în biserici, spectacole despre naşterea Mântuitorului. În vechime se foloseau animalele vii pentru redarea atmosferei, însă în prezent se preferă costumele. Naşterea Pruncului este vestită de clopotele bisericilor. Un alt obicei vechi este şi acela de a atârna ciorapii de şemineu în aşteptarea cadourilor, în casă se atârnă vâsc, iar în jurul casei, crenguţe de brad. Anticii druizi credeau că vâscul posedă puteri magice şi că aduce noroc şi prosperitate, alungând spiritele rele. Prima referire despre un brad decorat de Crăciun apare la Riga, în Lituania, în anul 1510. După 11 ani, în 1521, prinţesa Helene de Mecklembourg a introdus bradul de Crăciun, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans. Pomul de Crăciun a fost adus în Statele Unite ale Americii de coloniştii germani. Brazii erau decoraţi cu mere şi dulciuri. Martin Luther a fost primul care a folosit lumânări de pom, în secolul al XVI-lea. Bradul devine popular, în anul 1841, când, în Anglia, prinţul Albert a împodobit un brad în Castelul Windsor. Ziua cadourilor este 26 decembrie, când în tradiţia catolică este sărbătorit Sfântul Ştefan. În Germania, în fiecare din cele patru duminici dinainte de Naşterea lui Iisus se aprinde o lumânare, aşezată într-o cutie. Au loc procesiuni reprezentându-i pe cei trei magi şi naşterea lui Iisus. Suedezii descoperă surprizele de Crăciun într-un sac îngropat adânc în zăpadă. În Grecia, masa de Crăciun are în mijloc o pâine tradiţională, iar după ospăţ masa nu se strânge, pentru ca Iisus să aibă cu ce-şi potoli foamea. Olandezii îl aşteaptă pe „Sinter Klaus”, care vine pe un cal alb şi lasă daruri în saboţii de lemn. În Polonia se păstrează obiceiul ca, în cinstea stelei de la Bethleem, masa de Crăciun să înceapă după ce apare pe cer prima stea „Gwiazdka” („mica stea”). În Rusia, Moş Crăciun este însoţit de Albă – ca - Zăpada, iar copii primesc prăjituri aromate cu ghimber şi multe jucării. În Spania, darurile de Crăciun sunt oferite de magi, care se deplasează în cortegii de curteni, cavaleri şi muzicanţi, iar în case şi biserici există iesle miniaturale care redau atmosfera Naşterii Domnului. În America se împodobesc clădirile cu pomi de Crăciun, punctul central al sărbătorii fiind cadoul (achiziţionat, de regulă, din magazin), adus, aici şi în Canada de „Santa Claus”. În Costa Rica, Columbia şi Mexic, darurile sunt aduse de „Nino Jesus” („Copilul Iisus”). Japonezii celebrează Crăciunul cu lanterne, păpuşi şi aranjamente florale şi cu „Jizo” („Moş Crăciun”). Există 11 oraşe numite „Santa Claus” în 8 state americane: Alaska, Arizona, Georgia, Indiana, Minnesota, Nevada, Oregon şi Utah şi 50 de locuri cu numele de „Noel”, inclusiv comunităţile numite Noel din Colorado, Missouri şi Virginia. Primele menţiuni ale ciorapilor Crăciunului, ce erau atârnaţi de coş sau lângă el, au fost făcute la începutul secolului al XX-lea de ilustratorul Thomas Nast, prin tablourile sale şi de către George Webster, într-o poveste despre vizita lui Moş Crăciun. Îngerii de lângă Pomul de Crăciun au apărut în anii 1850. Faimoasa şi tipica budincă englezească era numită „Hackin”, de la multele sale ingrediente. Prin secolul al XVII-lea, budinca era pregătită chiar în dimineaţa de Crăciun şi era stropită cu Brandy şi flambată la servire.
