Gălăţeanca Veronica Popovici s-a pus în slujba semenilor necăjiţi, în special, a copiilor aflaţi în grija Filialei Galaţi a Societăţii Naţionale a Femeilor Ortodoxe din România. Are 75 de ani, dar e mereu activă. Nu acceptă „să piardă timpul”, ci pe cât poate îl converteşte în lumină. În ultimii cinci ani, de dorul celor trei fete pe care le are departe - două fiice, Anda şi Cătălina, plus Ioana, nepoata sa - Veronica Popovici a învăţat arta de a face lumină în viaţa semenilor.
Omul-instituţie
Ca voluntar, interlocutoarea este omul-instituţie datorită căruia au fost puse pe picioare, în cadrul SNFOR Galaţi, mai multe proiecte. Cel mai generos este Proiectul „Doctorul Măseluţă” prin care 60 de copii de la Centrul de zi „Speranţa” al Eparhiei Dunării de Jos au beneficiat de tratament stomatologic. „Eu văd voluntariatul ca pe o completare, o prelungire şi o împlinire a vieţii de familie. Timpul oricum trece şi trebuie să treacă cu folos”, spune Veronica Popovici.
Refugiul din primăvara lui 1944
Veronica Popovici este româncă de peste Prut. Din albumul cu amintiri al acestei femei puternice - pe care pare că nimic nu o doboară - nu lipsesc amintirile de familie, frumoase, dar şi triste. S-a născut în Ivăneştii Noi, aşezare care era reşedinţa Plasei Cetatea Albă, acum, în Ucraina. În martie 1944, pe când avea şase ani, familia sa s-a refugiat în România. Până la refugiu, părinţii săi au fost oameni înstăriţi: mama, Larisa, era casnică, iar tata - Isaia Popovici - avocat şcolit la Viena, ”deşi era fiu de ţăran”... „Am pornit spre România în martie 1944, în pragul primăverii. Am trecut Prutul într-un car tras de cai. În prima noapte am înnoptat într-un sat din Brăila, unde am primit de la gazdă o cană cu lapte. Cana aceea cu lapte cald mi s-a părut cel mai frumos moment. În final, ne-am oprit în convoi la Costieni, judeţul Buzău, acum sat al comunei Ziduri, unde am copilărit”, îşi aminteşte Veronica Popovici.
Întrebări, întrebări
„Ne întrebau toţi ˝de ce am venit în România?˝ Nu puteam zice decât că tata fusese funcţionar; dacă ziceam că este avocat era un lucru foarte grav... Tata s-a stins pe picioare la câteva luni după refugiu; nu s-a putut împăca cu idea că din renumitul avocat ce era trebuie să renunţe la tot şi să o ia de la capăt. Am rămas cu mama, eu şi doi fraţi, Aurelian - care era pe front - şi Teofil, elev la Şcoala de Ofiţeri din Sibiu. Multă vreme am trăit din solda fratelui de pe front şi ca să rezistăm, mama, care avea studii medii, a fost învăţătoare; o vreme a predat şi limba rusă”...
O mamă vrea totul de la copiii ei
La Galaţi, Veronica Popovici a ajuns după „un lung şir de încercări şi căutări, pentru a-mi salva căsnicia”, spune doamna a cărei robusteţe nu dă semne că ar fi ceva pe lume care să o doboare. Şi totuşi… "Ne mutasem de la Însurăţei, la Rm. Sărat, apoi la Tecuci, dar după a doua naştere, am divorţat", spune gălăţeanca.
Privind către realitatea imediată, când atâtea femei de succes susţin că sunt şi bune mame, Veronica nu rezistă: ”Este o amăgire pe care am întreţinut-o şi eu. Uneori m-a preocupat mult munca, în detrimentul fiicelor mele. O mamă vrea totul de la copiii săi... Eu, uneori, am exagerat. De una singură, femeia nu le poate face bine chiar pe toate. Aş spune că am fost prea aspră, imposibilă uneori cu fiicele mele. Eram şi femeie şi bărbat în casă. Cu serviciul ajunsesem între timp la Întreprinderea de Sere Galaţi şi nu-mi plăcea să las treburile baltă; o mie de oameni depindeau de mine”...
Fiicele sale - Anca, absolventă de Electronică şi Cătălina - specializată în Resurse Umane, plus nepoata Ioana - sunt oameni de nădejde la firme multinaţionale din Europa. "Asprimea" Veronicăi Popovici a dat roade...
