Unii dintre strămutaţii cu forţa, în 1952, de la domiciliile lor din fostele regiuni Timişoara, Craiova şi Constanţa, deportaţi constrânşi de autorităţile acelor ani să-şi reia vieţile de la zero, la sute de kilometri depărtare de casele lor, lângă malul Prutului, în dreptul Frumuşiţei, în baltă, au prins Revoluţia din Decembrie ’89.
Alţii, nu. Din rândul ultimilor, destui îşi dorm somnul de veci într-un pământ ce a aparţinut cândva Brateşului. Putem da câteva nume: Sava Mioc, mort în 1953, la vârsta de 62 de ani, din Checea-Timiş, Hrisula Gaca, 58 de ani, născută în Almaia-Grecia, Despina Mila, 76 de ani, născută în Albania, Amalia Perlgrund, 85 de ani, evreică, născută în Budapesta, Dobre Popa, 64 de ani, din Pietroiu-Feteşti, Barbara Welter, 69 de ani, din Biled-Timişoara… Patru ani de calvar.
Oameni înstăriţi, printre care şi macedoneni, inclusiv din neamul Becali, reduşi, la Frumuşiţa, la condiţia de fiinţe fără drepturi. Coborâţi din vagoanele de vite, încolonaţi şi conduşi, sub escortă, spre malul Prutului. Nu ştiau ce-i aştepta dincolo de linia ferată Galaţi-Bârlad.
Oprirea, sub cerul liber, după vreo patru kilometri de mers. Fiecărei familii, din partea R. P. R., câte 24 de ari de teren gol. S-au bătut ţăruşi, întemeindu-se, la ordin, localitatea Satul Nou.
Bordeie, foame, boli şi izolarea de restul lumii. „Exploatatorii” nu puteau dialoga decât cu miliţienii a căror misiune principală era să-i supravegheze. Atât aveau la dispoziţie strămutaţii – aer, apă şi pământ. Învingând dificultăţi de neimaginat, în numai trei ani, „localitatea” lor arăta mai bine decât Frumuşiţa.
Revărsarea Prutului, din 1956, i-a scos din case, încurcând socotelile regimului. Au fugit din calea apelor, rămânând din nou numai cu hainele de pe ei. În contul suferinţelor de atunci, la Primăria Frumuşiţa s-au înregistrat 17 cereri de revendicare a terenurilor din satul dispărut.
Pe buletinele de identitate ale „duşmanilor poporului”, la rubrica „Domiciliul” stătea scris: Satul Nou, comuna Frumuşiţa, regiunea Galaţi. Pe acest temei, supravieţuitorii acelui val de deportări sau, după caz, urmaşii lor, au solicitat, în baza Legii fondului funciar nr.18/1991, să li se reconstituie dreptul de proprietate asupra vetrelor de casă. Cinci dintre ei, din care patru veniţi din Ovidiu-Constanţa, s-au prezentat lunea trecută la primărie, intrând în posesia titlurilor de proprietate. 0,24 hectare pentru Maria şi Mociu Sotir. Tot câte 0,24 şi pentru Tănase Caciaveli, Vanghelie Faţi, Ghiţă Haralambie, Anastasia Memu… În fapt, li s-au atribuit suprafeţe situate în extravilanul comunei, cu o „abatere” de un kilometru de la perimetrul în care şi-au blestemat zilele deportaţii.
Nemulţumirea a doi petenţi: „Intravilan am avut, intravilan ar fi trebuit să ni se dea”. Una e să vinzi un sfert de hectar de teren aflat în perimetrul construibil al Frumuşiţei şi altceva e balta, unde orice cumpărător îţi închide gura cu zece milioane de lei vechi.
Ca atare, moştenitorii, dezamăgiţi de „formula” aplicată de autorităţile gălăţene, au declarat că vor face demersuri până la nivel de Guvern, în vederea obţinerii de despăgubiri echitabile.
Explicaţie foto: În lista închisorilor, centrelor de anchetă, de deportare şi a coloniilor de muncă din sistemul concentraţionar din R.P.R. dăm şi de Brateş-Frumuşiţa. A fost centru de deportare.
