În satul Şiviţa, comuna Tuluceşti, l-am descoperit pe unul dintre ultimii curelari de pe la noi. Etnograful Paul Buţa ne-a îndrumat către nea Vasile P. Păvălaşcu. Păi, unde să se mai ocupe cineva de harnaşamente de cai, dacă nu într-un sat cu nume de rezonanţă tătărască, despre care o legendă pretinde că pe vremea lui Ştefan ori a lui Rareş, după o luptă cu tătarii, i-a fost adusă prizonieră tătăroaică - „o tătarcă” cu păr împletit în şuviţe, iar domnul i-ar fi spus: „O, frumoasă cu şuviţe, chiar tătarcă dacă eşti, tu luceşti şi scânteieşti!” Aşa au rămas nume de sate precum Şiviţa, Frumuşiţa, Tuluceşti, Tătarca ori Scânteieşti…
Păr negru, mâini dibace
Nea Vasile are 76 ani, dar am crezut că ne păcăleşte - nu-i arată: are părul negru! „Aşa-i neamu´ lor”, mă lămureşte Doru Lucian, ginerele, întors acum, împreună cu Duţa, soţia sa, fata lui nea Vasile, în vacanţă: de vreo 18 ani lucrează în agricultura europeană, dar a „furat” la rândul său meseria de curelar de la tata socru şi înainte de a pleca, un an, cât n-a găsit de lucru, „numai juguri şi hamuri am făcut”, spune el.
Până la pensie, nea Vasile a făcut hamuri doar la sfârşit de săptămână. Ştie să facă dârlogii, zăbala, ochelarii de cal, „toaleta” completă a calului… „Am lucrat ca mecanic, 32 de ani de zile, la CAP, numai la grădină, la Fileşti. Dădeam apă cu trei-patru motoare. Când s-a terminat CAP-ul, am lucrat mai mult pielărie, dar şi înainte, când aveam nevoie pentru mine, mai făceam, şi când venea altul îi spuneam: „Măi, azi nu pot să ţi-l fac, că mă duc la treabă - ţi-l fac sâmbătă, că scap pe la patru.” A lucrat doar nouă luni tâmplărie şi la Şantierul Naval, dar acolo a bătut un maistru pentru că l-a înjurat de mamă şi s-a întors la motoarele lui, pe care se pricepea să le ţină mult în viaţă.
Piatră de alaun - lucru bun
Meşterul mi-a făcut şi o demonstraţie de curelărie, stând călare ca pe capra de lemn a şcolarilor de la arte plastice: „Mi-am făcut cal la meserie!” Pe „cal” este prinsă menghina de lemn, care prinde bucăţile de piele de vacă, iar acestea, cusute între ele, fac hamul. Stă pe un cal de lemn şi face hamuri de cai: „Ca Ion Creangă, când îl bătea părintele cu varga!” „Scula asta e făcută tot de mine”: sula e meşterită dintr-o vergea de malaxor din oţel călit, de combină. Se fac bătături în podul palmei, tot împingând vârtos! Pielea pe care îmi face acum demonstraţie e trufanda: e adusă de ginere tocmai din Italia, dar până acum o obţinea… loco. O argăsea, ţinând bucăţile de piele în var stins, până cădea tot părul, apoi le punea o săptămână în piatră acră, zisă Piatră de alaun, mineral cu proprietăţi astringente, antibacteriene şi hemostatice. Aud că e din ce în ce mai folosită şi ca deodorant natural. „Pe la noi în sat erau multe bovine, doar cinci-şase oameni aveau căruţă cu cai, restul, boi.” Erau deci oricând şi destule piei.
Plasticul şi sărăcia au impus tehnologie nouă
Pielea se coase nu cu sfoară, ci cu fâşii subţiri din piele de viţel şi se ţine la umbră, altfel se deformează. Acum, nea Vasile coase însă cu fâşii… de plastic pentru legat baloţii. „Sunt foarte bune, rezistente, chiar mai bune decât ce foloseam înainte! Meseria, de, se adaptează. Pielea e scumpă, nu sunt bani, ne adaptăm la traiul care este în România!” Pielea meşteşugului se duce în plastic! Pielea de vacă s-a scumpit chiar după Revoluţie, spune nea Vasile Păvălaşcu, curelarul din Şiviţa: când „am fost la o tăbăcărie la Galaţi, pe strada Traian, mi-a cerut 600 de lei să-mi tăbăcească două piei. Păi măi omule, e mult! L-am convins aşa: dacă vrei, uite o chele ţie şi una mie şi-ţi mai dau 200 de lei. Chiatra acră era scumpă foarte tare atunci, era 600 de lei kilogramu´!”
Baia de ulei
Hamul, ca şi motorul bine întreţinut, se bagă la ulei după ce e cusut. Dacă îngropi omul cu hamurile alături, ăstea rezistă şi peste un veac! Ulei special? Nu, „ulei stins”, adică ars. Care înmoaie pielea. „Asta am dat-o de trei ori cu pensula. A, vrei să rămână pielea galbenă, frumoasă? Pui ulei bun de motor, nears, şi rămâne galbenă.”
Meseria - "furată" şi inventată
„Meseria am deprins-o de unul singur, nevoia te învaţă”, spune meşterul. „Prin ´60 şi ceva, mi s-a răsturnat căruţa, că aveam un cal cam nebun. Mi s-a rupt jugul şi ce să fac, pe cine să găsesc să-mi facă treaba? L-am demontat, o fălcea (una din cele două părţi curbate care constituie jugul) se rupsese. Mi-a prins-o în ţinte un consătean în ţinte, a tăiat „un capăt” de nuc, a tăiat fălceaua şi a îndoit-o la abur. Când m-am întors acasă, am început să fac şi eu, când aveau alţii nevoie…” Prin sat, dacă nu aveai cal să te foieşti unde aveai treabă, erai mort! Se cereau şi hamuri cu canaf, cu clopoţei, „ca la ruşi”, „dar astea au fost rarităţi”. La început, a trimis pe cineva să-i aducă hamuri de la Babadag, de dincolo de Dunăre: „acolo erau hămurarii”, specialiştii, dar, când au avut şi alţii nevoie, s-a străduit chiar el să le facă. „Multora li se rupea sau li se descosea hamul şi veneau la mine: fă-mi şi mie! Cu bani. Dar m-a ocărât femeia într-un an: „Măi, tu cât lucrezi, ai terminat şi un butoi de vin!” În fiecare sâmbătă, se ducea la Chiraftei la târg, de unde cumpăra ţintele, „zăbăluţele”, părţile metalice necesare. Că tot era şi horă acolo... Era şi la Galaţi un furnizor, cu nume de primar, Ghiţă Vasiliu…
