In memoriam "Mogoşoaia"/ 26 de ani de la CATASTROFA navală care a UCIS peste 200 de gălăţeni

In memoriam "Mogoşoaia"/ 26 de ani de la CATASTROFA navală care a UCIS peste 200 de gălăţeni

Eugen Malihen avea 4 ani şi patru zile pe 10 septembrie ´89: în fotografie, cu bidonul care i-a salvat viaţa singurului supravieţuitor din numeroasa sa familie
Evaluaţi acest articol
(17 voturi)
2 comentarii

* Nici măcar după un sfert de secol de la scufundarea navei nu se cunoaşte numărul exact al morţilor


A fost ca azi, într-un 10 septembrie ceţos, dar acum 26 de ani. Dacă n-ar fi fost ceaţă, dacă n-ar fi ieşit în drum convoiul bulgăresc de barje, dacă n-ar fi răsărit dintre ceţuri prea târziu pentru privirile marinarilor români, dacă nava noastră ar fi cârmit cu un minut mai devreme… Dacă… dacă… o mulţime de „dacă”, de jocuri posibile ale sorţii, o alba-neagra a vieţii şi a morţii! Descrisă de un Homer sau măcar de un Barbusse, catastrofa acestui „Titanic” de Dunăre ar fi intrat în istorie. Cazul "Mogoşoaia", muşamalizat cât s-a putut de autorităţile comuniste, care ne ascundeau dezastrele, a fost urmat, la patru luni, de o altă negură, cu alţi morţi - revoluţia transmisă în direct, care a furat pe veci „audienţa” naufragiului de la Galaţi.

Un singur membru al echipajului a scăpat

Unul singur dintre cei zece membri ai echipajului a avut norocul să scape cu viaţă, iar numărul exact al călătorilor morţi nu s-a ştiut niciodată: au fost 223 sau, după unii, 216 ori chiar 255, cifra exactă nu a fost bătută în cuie! O cronică a morţii deja anunţată - „Mogoşoaia” mai avusese baftă să scape din accidente, dar norocul nu ţine la infinit. Liga Militarilor Profesionişti menţionează, pe site-ul său, că „înainte de producerea acestei catastrofe, nava de pasageri „Mogoşoaia“ a mai fost implicată în două accidente grave (primul, la data de 27 octombrie 1982, când a fost lovită de nava sovietică „Volga“, şi al doilea, în anul 1988, în timpul unei acostări la pontonul din localitatea Grindu)”. Ambele „cu mari pagube materiale, dar fără victime”.
Nume ale călătorilor morţi să găsesc pe monumentul ridicat în comuna Grinu (până în ´73, numită Pisica). Iată numele celor din echipaj şi datele lor, de pe acelaşi site: Ion Postolache - comandant (n. 01.04.1939), Emil Ilicenco - ofiţer pilot (n. aprilie 1948), Gheorghe Manole - mecanic-şef (n. 05.11.1945), Laurenţiu Nenciu - şef de echipaj (n. aprilie 1965) - singurul supravieţuitor, Daniel Sava - marinar (n. 30.11.1967), Remus Badiu - marinar (n. ianuarie 1966), Gigel Anghel - motorist (n. 30.01.1965), Eugen Lazăr - motorist (n. 19.12.1967), Ioniţă Hodorogea - electrician (n. 03.06.1958) şi Dan Coadă - ajutor mecanic (n. 16.11.1965).

Martorii sunt încă şocaţi după atâta timp de la scufundarea navei Mogoşoaia

Unele familii au fost cumplit decimate sau au dispărut în întregime! Jocul sorţii, în cele câteva minute în care o ditamai navă se rostogolea pe fund prinzându-i, ca într-un acvariu, pe călători, este fascinant! Unii au scăpat ca prin urechile acului, pierzând cursa, spre necazul lor de atunci, dar salvându-se, deşi rudele au crezut că au murit.
Impresionantă este şi povestea gălăţeanului Mihai Tuluceanu, care şi-a pierdut soţia chiar în accidentul naval, dar şi-a unit mai apoi destinul chiar cu o văduvă a aceluiaşi cumplit naufragiu.
Imagini cumplite, descrise de scriitorul Petre Rău în cartea sa “Mogoşoaia - istoria unei tragedii”. De pildă: „Este posibil ca strânsoarea bunicii, la care s-a adăugat ulterior şi starea de putrefacţie, să fi făcut ca Daniel să rămână fără cap.” Cadavre pescuite în timp, ciorchini umani, corpuri umflate, care puteau fi identificate doar după buletin, mirosul fetid dinspre port, portul închis, Miliţia, Securitatea, medicii legişti în faţa unor trupuri aşezate pe mal, în locul unde, acum, vaporeanul Petrică Boşneagă a ridicat un monument simplu, cu un clopot de navă…

Carnagiul, prin ochi de femeie

Poliţista Mariana Palade, inspector de stare civilă, a făcut parte din echipa care lucra la identificarea cadavrelor. Îşi aminteşte (desigur, încerci în zadar să uiţi astfel de lucruri) că totul a venit pe neaşteptate, că „era o zi atât de frumoasă…”

Ne mărturiseşte: „A fost cumplit, n-aş vrea să mai văd vreodată aşa ceva! Multă suferinţă am văzut atunci şi imagini înfricoşătoare: era foarte greu să recunoşti că ceea ce vedeai au fost oameni! Sunt credincioasă, dar îmi zic de atunci, după tot ce am văzut, că aş prefera să fiu incinerată, nu să ajung… Erau oameni şi ciorchini de oameni, agăţaţi strâns unii de alţii, nişte lucruri umflate, desfigurate. Familia îi identifica, erau oameni simpli, loviţi şi ei, şocaţi. Nu-ţi puteai stăpâni lacrimile, văzând atâta suferinţă la un loc, dar am amorţit apoi, ne făceam treaba… Prima dată mi-a fost foarte greu, în prima mea zi pe chei a fost şocant, foarte şocant! Erau şi femei acolo, şi copii înecaţi, îmi aduc aminte de o mamă care strângea la piept un copil - ambii morţi… Acum caut să păstrez lucrurile frumoase… Ai coşmaruri şi la un accident rutier, am mai văzut o dată chiar şi o victimă pur şi simplu decapitată pe şosea, e dureros - om eşti! Dacă lucram şi eu câţiva ani la Medicina legală, aş fi fost mai de stâncă. Atunci am văzut şi bărbaţi, colegi din poliţie, care au leşinat. Bărbaţii, fie ei chiar şi militari, tot se mai tem de o injecţie… Am văzut de-a lungul timpului şi copii loviţi pe margine de drum, dar nu atât de mulţi ca la „Mogoşoaia”. Stăteam până seara târziu, când nu mai vedeai bine, indiferent de lumini, de felinare. Corpurile erau puse pe jos, chiar pe malul Dunării. Venise un medic legist, doctorul Ciubotaru. El făcea ordine, era organizatorul, a fost inima tuturor. Am fost, cred, acolo, cam din a doua zi… Apoi au început să iasă tot mai mulţi înecaţi la suprafaţă… Era foarte multă lume pe mal, în Şantierul Naval - foarte multe instituţii, medici, aparţinători, cu ordine, dar presiune şi foarte mare impact.”
Poliţista spune că a avut nenorocul să fie martoră şi la un accident când, pe strada Brăilei, o femeie a fost pur şi simplu spulberată de o maşină, chiar pe refugiu… Încearcă să fie bărbat, însă. La un moment dat, fiica sa a rugat-o să-i faciliteze accesul la morgă, căci, deşi doar în clasa a VII-a, se pregătea pentru Medicină: „Poate chiar mi-a prins bine să-mi fac curaj - mi-am călcat pe suflet şi am dus-o!”

Moartea nu se pictează!

Pictorul Sterică Bădălan s-a născut în satul Pisica, acum Grindu, şi la naufragiu a avut rude înecate. El mi l-a prezentat pe singurul supravieţuitor din echipajul de pe „Mogoşoaia”, nostromul, care este fratele actualului primar din Grindu. „Am avut un văr şi o nepoată. I-au scos din apă abia după o săptămână. I-au ţinut puţin în curte - nici n-au desfăcut coşciugul!” Sicriele abia puteau cuprinde corpurile umflate, mirosul năvălea de peste tot, toată lumea jelea la Grindu, dar pictorul îşi mai aminteşte o imagine ca dintr-un film, cu un şir lung de căruţe aşteptând să le vină rândul, una câte una, la slujba scurtă, repetată parcă la nesfârşit pentru fiecare, pentru ca apoi căruţa să-şi îndrepte mortul spre ţintirim. „Nici nu era sigur că e vărul meu, l-au identificat după buletinul găsit în haine, nu era de recunoscut! La mal, la Galaţi, îi aduceau pe tărgi, îi spălau cu furtunul. Mulţi erau prinşi unii de alţii.” Ca la Auschwitz, când muribunzii, sufocaţi, se strângeau într-un ghem uman! „Se făcuse seară şi zeci de căruţe tot ieşeau de pe toate uliţele din sat, luând acelaşi drum, spre curtea bisericii, unde se ţinea o slujbă scurtă. Nu era numai preotul din Pisica, erau mai mulţi preoţi veniţi atunci în ajutor, de la Galaţi, cred că şi de la Tulcea… Pe uliţă era un şir lung de lumânări, şi cimitirul era plin…” Ca plastician, spune că i-a făcut o impresie teribilă îngerul acela „chicios rău de tot, vopsit cu albastru”, alb-cadaveric, precum un înger înecat: „până la urmă şi ciudăţenia are o frumuseţe a ei”. „În locul acela erau atunci săpate nouă sau zece gropi, dar numai două sau trei erau ocupate, restul au mai aşteptat aşa, căscate", îşi aminteşte pictorul.

Singurul supravieţuitor din echipaj

După ce au apărut zvonuri că şi echipajul românesc ar fi avut o parte din vină, unicul supravieţuitor al echipei s-a hotărât să dea un interviu „Vieţii libere“, în 2001: nostromul Laurenţiu Nenciu (24 ani, în ´89): „Evit în mare parte să vorbesc, dar, în memoria colegilor mei şi a oamenilor care au murit acolo, am hotărât să mă adresez opiniei publice”, spune cel care a văzut totul din cabina de comandă. Emoţionant: „Un lucru care şi acum mă răscoleşte este că electricianul de bord, care era pisican, a venit cu o fetiţă, a lăsat-o la noi [pe comandă] şi a plecat, că avea treaba. Şi la comanda eram eu, comandantul, pilotul şi ea, care stătea acolo, pe un scăunel, şi ne spunea poezii."

Ceaţă groasă şi o decizie de secunde

„Ţin minte că se lăsase o ceaţă de 80-90 la sută (…). Am îmbarcat foarte mulţi oameni. Era toamnă, se duceau la cules de vie. A venit cineva de la Căpitănie, care ne spunea ba să plecăm, ba să nu plecăm. Până la urmă, ne-a spus că e voie să plecăm atunci când se vede malul celălalt. Pe Dunăre se lăsau dopuri de ceaţă densă. În zona Bazinului Nou erau nişte cargouri ancorate în linie, care ocupau foarte mult lăţimea Dunării. Pe radar, asta face ecranare. (…) Comandantul era la radar şi pilotul la cârmă, dar totuşi nu au văzut convoiul. Când ne-am apropiat la circa o sută de metri, eu l-am văzut şi le-am spus. Comandantul a spus să facă stânga, spre malul drept, dar acolo erau ancorate barjele; pilotul a spus să facă dreapta, spre malul stâng. Până la urmă, pilotul de la cârmă a luat-o spre stânga. Nenorocirea a făcut că barja ne-a prins cu prova sub brâul care protejează nava la acostări şi, pur şi simplu, ne-a făcut «capac». Mi-e greu să povestesc cuiva care nu e cunoscător ce a vrut să facă pilotul. Dacă mai mergeam câţiva metri, putea să contreze pe convoi şi să evităm abordarea.” Trebuia viteză de reacţie! „În momentul acela, nu se mai putea vorbi de dispoziţii, ci de reacţii“.

„Ciocanul” de aproape 10.000 tone

Ceasul deşteptător de pe „Mogoşoaia”, înecat şi el, oprit la ora naufragiului, este un muzeu în sine al unei lungi clipe: în doar trei minute, s-a scufundat! Abia pe 15 septembrie au reuşit să ridice vaporul din ape, cu un efort uriaş. Nava de pasageri „Mogoşoaia“, cu o capacitate de 160 călători, supraîncărcată cu „navetişti“, pe cursa Palatul Navigaţiei - Bazinul Nou - Grindu, a fost lovită şi scufundată de împingătorul bulgăresc „Petar Karamincev“, care se deplasa în amonte, spre portul Ruse, cu şase barje, lungime 191 m, lăţime 37,50 m. Barjele, cu 9.800 de tone de minereu de fier: un ciocan uriaş, care a lovit vasul nostru! „Mogoşoaia”, vas de pasageri de 225 de tone, construit în 1975, care „s-a înclinat puternic, a revenit pe linia de plutire, după care s-a înclinat din nou şi s-a răsturnat, scufundându-se. Impactul a fost violent, iar contorsionarea infrastructurii metalice a produs un zgomot înfiorător. Nava s-a mai rostogolit de câteva ori pe fundul Dunării, aşezându-se în cele din urmă pe chilă”, scrie pe site-ul Ligii Marinarilor Profesionişti. Valoarea despăgubirilor a fost recalculată după Revoluţie la 1,2 milioane de dolari, dar pentru Navrom, nu şi pentru victime.

Căpitanul bulgar răspunde pe Lumea Cealaltă

Acuzatul principal a murit de patru ani! „Căpitanul bulgar Gheorghi Petrov Anghelovski, cel care a provocat moartea a 223 de români în catastrofa navei “Mogosoaia” (…), a decedat acum doi ani. Condamnat, în 1989, la zece ani de închisoare, bulgarul nu a stat decât două luni la puşcărie!”, scria wowbiz.ro, în ianuarie 2013. „Ancheta, care a dezvăluit că bulgarii petrecuseră în noaptea de dinaintea tragediei, sărbătorind cu alcool ziua naţională a ţării lor, l-a indicat drept vinovat pe căpitanul convoiului bulgăresc, Gheorghi Petrov Anghelovski, acuzat că a efectuat manevre greşite în preajma portului. Anghelovski, care şi-a recunoscut culpa, a fost condamnat la zece ani de închisoare şi arestat în septembrie 1989, dar nu a stat în puşcărie decât până la 9 noiembrie 1989, fiind extrădat în Bulgaria.” După câteva luni, „a fost graţiat de noul preşedintele al României, Ion Iliescu, în ianuarie 1990! În schimbul graţierii lui Anghelovski, bulgarii s-ar fi angajat să grăbească plata despăgubirilor către urmaşii victimelor, o sumă cuprinsă între 25.000 şi 80.000 de lei, la nivelul anului 1993, pentru fiecare decedat. Bani puţini, pentru că leul se devalorizase.”

Citit 11904 ori Ultima modificare Joi, 10 Septembrie 2015 11:41

2 comentarii

  • postat de maria Joi, 10 Septembrie 2015 17:19 82.137.10.*** Link la comentariu
    0
    21

    Dumnezeu sa-i ierte...au murit nevinovati.....asta-i viata!!!!!

    Raportează
  • postat de grue Joi, 10 Septembrie 2015 14:22 82.208.137.*** Link la comentariu
    1
    27

    In "Viata Noua" de atunci a aparut o scurta notita despre acest accident, amanunte am aflat de la Vocea Americii, galatenii puteau fi omorati fara sa protesteze nimeni ! Ca si astazi, reporterii cotidianului din Galati evitau sa mediatizeze problemele reale ale orasului, din teama, desi asta e painea jurnalistilor.
    Tacerea de atunci a permis ca vinovatii de accident sa scape iar rudele victimelor sa primeasca doar despagubiri modice.
    Despre fostul presedinte Iliescu stim ca obisnuia sa gratieze pe calaii poporului sau, probabil din inalte ratiuni de stat.
    Dreptate se poate face doar pe aceasta lume !

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.