Un gălăţean, PREMIAT la MONDIALELE DE PIZZA. A fost ALES din peste 300 de concurenţi

Un gălăţean, PREMIAT la MONDIALELE DE PIZZA. A fost ALES din peste 300 de concurenţi
Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

* Un juriu format din 32 de chefi din toată lumea a decis că Radu Mocanu merită locul al doilea la pizza marinara şi locul al patrulea la margherita


Sunt în taxi. Îl aştept se Radu Mocanu, gălăţean, câştigător al locului al doilea la Campionatul Mondial de Pizza de la Roma, pentru o după-amiază de dezmăţ culinar cu tradiţie mediteraniană. Fiica-mea şi prietenul ei Matei sporovăiesc de-ale lor, lângă mine, pe banchetă. Toamna luminoasă toarce miere în suflet, iar timpul te fură fără să clipeşti.

"Doamnă, îl cunoaşteţi pe omul ăsta? Nu vă uitaţi pe geam? Poate aşteaptă pe undeva? Îl cunoaşteţi, nu?", mă scutură din starea mea o rafală de întrebări venită de pe scaunul din faţa volanului. Şoferul parcă stătea pe jeratic.

"Nu-l cunosc. L-am văzut doar într-o poză pe facebook", recunosc eu, fără să prevăd ce furtună avea să se abată.

"Doamnă, nu mai faceţi aşa ceva! Întâlnirile astea cu oameni de pe facebook nu sunt serioase. Şi eu sunt divorţat şi ştiu ce spun. Nu mai vine!", curg sfaturile taximetristului bine intenţionat.

Mai trec zece minute, în care mă gândesc că, uite şi băieţii, ca şi fetele se uită cu toptanul în oglindă, când vine vorba să-i dai poza la ziar, şoferul mă asigură de trei ori că Radu nu mai vine, iar eu rămân zen, cu gândul la răsfăţul cu pizza promis, e drept, pe reţeaua de socializare, acolo unde am convenit cu premiatul să facem şi reportaj, şi ospăţ, doi în unu.

Sofisticată, de la fistic

Radu mamii (pot să-i zic aşa, pentru că am aproape dublul vârstei lui) apare într-un târziu, trăgând după el două sacoşe imense şi o cutie mare acoperită profesionist cu un prosop alb, imaculat, legat bine de jur împrejur. Se scuză că a fost nevoit să răcească sucul de roşii, ca să-l poată pune în sticlă. Pornim în sfârşit spre casa prietenei mele, cea dotată cu un cuptor dublu, în care să încapă toate fanteziile noastre în materie de pizza. Aici, Radu a întins pe masă conţinutul celor două sacoşe. Printre ingrediente descopăr două pere. "Vreau, la final, să vă fac reţeta mea favorită, cu pară, gorgonzola, brie şi fistic", mă anunţă  pizzaioli, aşa cum am înţeles că li se zice pizzarilor în limba italiană.

Mă uit la el lung, probabil cu neîncredere, şi bâigui ceva de genul: "Vai, foarte sofisticat!". Matei are opt ani şi replicile la el şi pentru alţii: "Sofisticat, de la fistic!".

Pasiunea te învaţă meserie în câteva luni

În timp ce ne apucăm de treabă (eu la munca de jos, fireşte, la dat trei batoane de mozzarela pe răzătoare), îl întreb pe Radu cum s-a apucat să facă pizza.

"Am locuit cu părinţii în Italia, zece ani. Am făcut liceul acolo, am lucrat apoi într-o fabrică. Aveam şi o prietenă, iar unchiul ei avea un restaurant de pizza. Nimeni altul decât maestrul Silviu Munteanu, şi el campion european şi mondial la pizza. L-am întrebat într-o doară dacă mă primeşte şi pe mine să învăţ meserie. S-a învoit. Aşa că în săptămâna următoare eram la el în bucătărie", povesteşte Radu, în timp ce mâinile îi aleargă harnice printre ciuperci, feliile de prosciuto, măsline şi cuburi de brânză. Cinci feluri diferite de brânză.

Au fost zile istovitoare, când după ce noaptea lectura dintr-o carte destul de densă, a doua zi venea să aplice ce a învăţat în bucătăria maestrului român, care, iată, ajunsese să facă şcoală de pizzaioli cu italienii, Radu fiind singurul român din grupă. Ce a fost mai greu? Totul. Cum se prepară un blat perfect, cum se coace să nu fie nici prea tare, dar nici necopt, dar mai ales cum alegi şi combini ingredientele. Nepot de bucătăreasă, Radu avea gătitul în sânge. Chiar dacă ajunsese în bucătăria lui Silviu Munteanu cam cu "pile", şi-a uimit maestrul prin seriozitate şi dorinţa de a învăţa. "Mi-a plăcut ceea ce făceam. Pasiunea întotdeauna este ingredientul principal din orice mâncare", spune el şi îl cred pentru că acesta e singurul motiv pe care  un tânăr de 20 şi ceva de ani poate să renunţe la o după-amiază de sâmbătă petrecută cu prietenii în oraş, ca să mă răsfeţe pe mine, pe prietena mea şi pe copiii noştri cu pizza.

Dacă în luna februarie anul acesta de-abia învăţa alfabetul pizzei, în aprilie participa deja alături de profesorul său la primul concurs şi lua şi premiu.

"La Cupa Italiei, Silviu Munteanu mi-a spus să menţionez că sunt începător. Eu, de emoţie, am uitat să menţionez asta. Şi m-am trezit concurând cot la cot cu maeştrii. N-a fost rău în final, pentru că m-am ales cu premiul al III-lea, la categoria pizza marinara. E o pizza care nu se face cu peşte sau fructe de mare, cum s-ar crede, ci doar cu blat, suc de roşii şi oregano. Aşa cum o găteau soţiile de marinari sau pescari pe vremuri", spune Radu, în timp ce descoperă cutia în care apuc să zăresc gogoloaiele de aluat, albe, strălucitoare şi netede, ca nişte obraji de gospodină.

Teoria făinii şi OZN-ul din bucătărie

Mă veţi întreba, probabil, dacă s-a lipit de mine secretul unui blat perfect. Vă spun sincer, n-am aflat mai mult decât ştiam. Că se pune apă, făină, drojdie şi sare. Dar şi o lingură de ulei de măsline, adăugată la final. Nou a fost faptul că aluatul se lasă 24 de ore să crească în frigider, aşa eliminându-se drojdiile, lucru necesar ca pizza să nu-ţi cadă greu la stomac. În plus, am aflat că făina perfectă, care dă elasticitatea necesară aluatului, nici măcar nu se găseşte în România, ci numai în Italia. Aşa că "adio, premiu", Roxana!

Deşi mi-am propus să ţin minte totul, am ameţit doar uitându-mă cum mâinile lui Radu descântă gogoaşa de aluat deasupra unui morman generos de făină. Întâi se turteşte gogoloiul cu un şanţ, de jur împrejur. Arată cam ca o pălărie. Apoi, ca şi cum ar avea compas, rigle şi alte instrumente de măsurat ascunse prin degete, pălăria capătă o formă perfect rotundă, cu acelaşi strat uniform de cocă pe toată suprafaţa. Şi asta doar gâdilind şi mângâind cu mâinile goale. Mie nu mi-ar fi ieşit aşa nici după o tăvăleală zdravănă a aluatului cu sucitorul. Nici dacă l-aş fi luat la bătaie! N-am timp să respir, că Radu execută nişte gesturi precise de magician şi aerul se umple de o ploaie delicată de făină. Undeva aproape de tavan se învârte un OZN alb. În aplauzele copiilor, farfuria zburătoare aterizează în tava rotundă. Eu mă oftic. N-am venit doar să casc gura, trebuia să fi făcut poză. La următoarea lansare de OZN făinos, îmi propun să fiu pe fază.

Soarele din farfurie

Festinul de pizza făcut după toate gusturile şi toate mofturile (fiica-mea: Eu nu vreau carne, doar măsline şi ciuperci!"; Matei: "Eu vreau mult prosciutto!") nu vi-l mai descriu. Nu de alta, dar nu vreau să vi se facă rău. În timp ce noi ne degustăm felie după felie, uitând cu totul de calorii şi diete, Radu povesteşte despre isprăvile lui, pentru că el este vegetarian şi va mânca doar la pizza cu pară.

"La Campionatul European, desfăşurat la începutul lui iunie, terminasem şcoala. Au fost peste 150 de participanţi, iar eu am reuşit să prind două locuri doi, la calzone doc şi la pizza desert, ceva făcut din cremă de portocale şi fructe de pădure."

A urmat apoi Campionatul Mondial de la Roma, de la începutul lunii octombrie, unde au fost peste 300 de participanţi din toată lumea şi un juriu internaţional de 32 de chefi-pizzari. Aici regulile au fost foarte stricte. Juriul s-a plimbat printre participanţi şi i-a punctat inclusiv pentru cum au respectat regulile de igienă în afara bucătăriei. "Sunt reguli foarte stricte la mondiale. Una dintre ele este ca pizzaioli să nu aibă deloc păr pe mâini. Dar eu am preferat să mă depuncteze pentru asta. Tot am reuşi să obţin locul al doilea la pizza marinara şi al patrulea la margherita. Deşi par foarte simplu de preparat, pretenţiile sunt mult mai mari, pentru că aluatul şi sosul trebuie să fie perfecte, nu ai alte ingrediente ca să plusezi prin ele. În plus, a trebuit să fiu atent, pentru că unii candidaţi au mers şi cu lovituri sub centură. Cel care a fost înaintea mea a dat cu mâna udă pe lopata cu care bagi pizza în cuptor. Dacă nu eram atent să şterg, mi-ar fi rămas jumătate de blat pe lopată", curge povestea, în timp ce mânile sale nu au odihnă.

După cinci feluri de pizza, suntem prea ghiftuiţi cu toţii să ne mai speriem că mult promisul şi sofisticatul fel cu pară şi fistic ar putea să nu ne placă. Cuptorul se deschide şi în valul de căldură poposeşte pe masă un soare în miniatură, cât o farfurie, aşa cum am văzusem că arată în cărţi steaua pozată de-aproape. Zeci de tonuri de auriu şi rumeniu. E o tăcere ca la reculegere, în timp ce Radu taie soarele în felii şi ne îmbie zâmbind din toate mările adunate în ochii lui. Sunt convinsă că în stomacul meu nu mai încape nici măcar o măslină, dar iată cum dispare prima felie şi mă uit cu jind la ultima rămasă pe masă. Probabil că asta e arma secretă şi mortală a unui pizzaioli genial: să te determine să mânânci până plezneşti.

Foto Roxana Artene Penciu

Citit 5906 ori Ultima modificare Sâmbătă, 31 Octombrie 2015 18:09

1 comentariu

  • postat de Topit pe marginea biroului...
    Sâmbătă, 31 Octombrie 2015 01:25
    89.136.5.***
    Superb articol! sau...gustos?
    Doamne, mare bafta sa ai sa poti testa si gusta asa ceva !
    Felicitari Radu, "invidie maxima" Roxana !
    3
    11
    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.