Începutul cald de aprilie mi-a dus paşii pe Faleză. Loc care merită, sau cel puţin ar merita atenţia oricărui trecător, fiind unul dintre principalele puncte de atracţie turistică din Galaţi. Privind Dunărea de sus, de pe faleza superioară, aveam certitudinea că voi avea parte de un început de zi liniştit. Nu părea la fel de aglomerat ca după-amiaza şi în weekend-uri, iar mirosul de aer curat care venea dinspre fluviu şi multitudinea de culori a pomilor proaspăt înfloriţi mă îndemnau să cobor.
Câini vagabonzi şi gunoaie
Încă de la intrare am avut parte de o privelişte deloc primitoare. Un coş de gunoi înconjurat de saci menajeri, aruncaţi la voia întâmplării, şi nu a fost singurul pe care l-am văzut aşa. Optimistă, m-am gândit că, probabil, ora 10,00 e prea matinală pentru angajaţii de la Ecosal. Mai la dreapta, în apropierea coşului ce să vezi? Doi câini dormeau liniştiţi. Până şi părinţii care vin la plimbare cu copiii sunt conştienţi de pericolul câinilor vagabonzi. Şi spun asta pentru că am văzut o mamă care îşi scotea copilul din bălării, certându-l: ”Şerban, nu alerga printre bălării, vino pe alee, oricând poate apărea un câine pe aici”. Şi pe bună dreptate, câinii nu doar că dorm printre bălării, stau la soare pe mal sau caută prin gunoaie, se mai şi plimbă nestingheriţi printre oameni.
Pescuit cu miros de mâl printre sticle aruncate
Am văzut o mulţime de pescari adunaţi pe malul Dunării, printre sute de crengi uscate, împrăştiate de-a lungul malului, amestecate cu mâlul rămas după ce s-au mai retras apele. Toate acestea creând un sentiment de sălbăticie. Nu înţelegeam ce satisfacţie au pescarii, care din spusele lor, stau pe mal încă de la primele ore ale dimineţii, să pescuiască într-un astfel de loc, ”amenajat” şi cu sticle de toate culorile.
Gropi "vechi" îmbinate cu arta "nouă"
"Heei, heeei, atent...vezi că e aici!", îl atenţiona un biciclist pe altul, arătând spre o groapă. Omul părea să cunoască fiecare gaură din asfalt. ”Timpul trece, gropile rămân”, mi-a venit atunci în minte. Tot despre cratere vorbim şi când e vorba de artă, căci pe cratere am găsit situată şi una dintre sculpturile în metal. Combinaţia perfectă dintre metalul ruginit, încărcat cu mesaje codificate şi gropile din asfalt, dă o stare de pustietate şi neglijenţă locului.
Dacă, la începutul drumului, câinii ”însufleţeau” locul, iar gunoiul colora peisajul, la celălalt capăt nu am găsit decât o lume grăbită. Toţi alergau să prindă un loc pe bacul aglomerat. Şi, surpriză, mare mi-a fost mirarea când, după patru kilometri de mers pe jos, am zărit şi singura toaletă. Mă întrebam nedumerită, "Cum este posibil ca, pe cea mai mare faleză de pe întreg cursul Dunării, să existe numai o toaletă publică?" Surprinsă am mai fost încă o dată, pe final de plimbare, când am văzut trecând pe lângă mine maşina celor de la Ecosal. M-am uitat la ceas, era ora 12,00. Las fotografiile să vorbească de la sine.
