Echipa de hochei CSM “Dunărea” Galaţi are programat în această seară, de la ora 18.30, al doilea meci al “dublei” cu Steaua. Înaintea începerii acestei partide, CSM Galaţi va organiza o festivitate specială, dedicată unuia dintre cei mai marcanţi sportivi din istoria Galaţiului, legendarul portar Radu Viorel.
În patinoarul din Tychy (Polonia) se joacă meciul decisiv al uneia din grupele Cupei Continentale şi toţi polonezii din tribună, de la copil la bunic, cântă şi fac o atmosferă de poveste. Îl văd cum i s-a făcut pielea de găină, impresionat, deşi văzuse multe la viaţa lui în hochei, cu 16 turnee ale Campionatului Mondial incluse. E Radu Viorel, mereu cu pasiunea pentru hochei la intensitatea maximă. Am rugat cinci persoane din lumea hocheiului şi din anturajul personal să-l caracterizeze, toţi folosind aceleaşi cuvinte: „Simplu, popular, profesionist, serios, corect”.
Trei decenii în campionat
Copil fiind, a început hocheiul cu doi mari antrenori, Sorin Ciubotaru şi apoi, după primul an, regretatul Stelian Rusu. Acesta din urmă n-a avut portar la un antrenament. „Treci tu în poartă” şi aşa a început povestea celui mai longeviv portar din istoria echipei naţionale a României, pentru care a jucat vreme de 16 ani.
Talentul şi l-a etalat repede, fiind convocat la echipa naţională de juniori şi foarte repede la cea de tineret. În acele timpuri, cluburile departamentale Steaua şi Dinamo racolau cam tot ce era sportiv de valoare. Pe el au pus ochii cei de la Dinamo, care l-au luat din Galaţi când încă nu terminase perioada junioratului, în 1988. Atunci a şi debutat în campionatul seniorilor, unde a jucat în următorii 30 de ani, până în sezonul 2017-2018.
A trecut şi pe la Steaua, adunând nu mai puţin de 17 ani trăiţi în Bucureşti. Putea lesne să se stabilească acolo, dar pentru el „acasă” a însemnat mereu doar Galaţiul. „Aici e acasă pentru mine, aici sunt familia mea, rădăcinile mele, totul”, spunea Radu Viorel în faţa reporterilor, în 2008. Avea deja trei ani de când se întorsese la CSM Dunărea Galaţi, în 2005.
A revenit acasă şi cu serviciul, anii în care a jucat la Dinamo ducându-i paşii la un job în Poliţie. „Sincer, doar din hochei nu se putea trăi. Ajungi să ai o familie pe care trebuie să o întreții și e greu. Pentru hocheiştii români, mai ales cei gălăţeni, vorbind de perioada de după 2005, indemnizaţiile ori salariile au început cât de cât să crească abia în ultimii câţiva ani”, a explicat îndrăgitul hocheist cum s-a împărţit între job şi hochei, uneori dedicându-şi concediul de odihnă pentru a putea merge cu echipa în cantonament.
Cel mai drag dintre trofee
În cariera de trei decenii a ajuns de 12 ori (!!!) în postura de campion al României, de două ori cu CSM Dunărea Galaţi. „Fără discuţie, cel mai drag sufletului meu este titlul câştigat acasă, în 2015, era primul din istoria hocheiului gălăţean. Acele tribune arhipline de la semifinala cu Corona, la fel cum au fost şi în finală, n-au cum să nu-ţi rămână adânc întipărite în suflet”, a mărturisit legendarul portar.
Miraculoasa calificare a echipei naţionale în al doilea eşalon mondial îl face să vorbească cu optimism despre viitorul hocheiul românesc. „Încep să crească în valoare tinerii jucători români din echipele de club, iar asta se vede la Naţională. Trebuie şi răbdare cu ei. Până mai ieri, cei talentaţi se pierdeau pe drum, pentru că tinerii nu prea jucau, erau mereu rezerve. Acum au tot mai multe meciuri şi s-a văzut asta la Naţională”.
Pentru postul de portar, şi-ar dori o altă abordare, un alt mod de lucru. „În toată cariera mea, doar la echipa naţională am avut antrenor de portari, niciodată la echipa de club, ceea ce... Înainte de 2000, se făceau în fiecare an cantonamente cu toţi portarii din ţară, de la juniori până la cei ai echipei naţionale, toţi lucram aceleaşi lucruri la antrenamente. Din păcate, s-a renunţat şi la asta”.
Arbitrat de fiul său
Longevitatea pe gheaţă a lui Radu Viorel se datorează în mare măsură şi soţiei sale, Ionela, la care s-a văzut „microbul” pentru hochei inclusiv prin desele prezenţe la meciurile din deplasare. „M-a susţinut mereu, necondiţionat. Soţia mi-a fost în aceşti ani cel mai de năejde suporter. Iar la ea, ca suporter, când venea vorba de Dunărea, era nebunie”, a mărturisit legendarul portar. În această atmosferă din familie, fiul lor, Gabriel, n-avea cum să nu fie „contaminat”. A fost dus de mic la patinoar, dar la un moment dat, câţiva ani buni, o cârmise spre fotbal, la Oţelul, dar până la urmă tot la hochei a rămas, apucându-se de arbitraj. În decembrie 2016, la doar 17 ani, a debutat la un meci de seniori într-o postură cu adevărat specială, arbitrându-l pe tatăl său, aflat pe gheaţă ca jucător.
