eu te-am adorat ca pe-o bacantă/ lângă un pocal cu vin sfinţit
într-o toamnă pentru care toate/ uşile candorii se deschid,
pentru care porţile iertării/ nu se mai închid o viaţă-ntreagă
şi o moarte-ntreagă, pentru care/ cred că vecinicia nu e joacă
eu te-am adorat ca pe-o bacantă/ albă, într-un dans tulburător,
printre smirne, amfore, potire,/ printre zei care mai ştiu ce vor
într-această lungă-ncrâncenare/ printre curăţie şi păcate -
să le dai un strop de iertăciune/ ş-un surâs de zeie cumsecade
eu te-am adorat ca pe-o bacantă/ - şi-n realitate, dar şi-n vis,
şi când mi s-a dat îngăduinţă,/ şi când raiul mi s-a interzis,
şi când mi s-a zis că eşti urâtă,/ şi când am aflat că eşti aleasă -
jur pe vecinicia-mi de onoare,/ pe blândeţea şarpelui de-acasă
într-o toamnă pentru care toate/ porţile şi uşile se-nchid
nu (între)zăresc nici o candoare,/ nici cât luminează un chibrit,
nu mă duce nimenea-n ispită,/ însă tu eşti singura ofrandă,
tu eşti draga mea cuminecare/ - şi-ncă te ador ca pe-o bacantă
(Din colecţia "Cele mai frumoase poezii rămase tablou")